Un superstar a fost… creat.

S1m0ne reprezintă pe lângă The Truman Show şi Gattaca, una dintre ideile geniale şi utopice ale lui Andrew Niccol. Deşi S1m0ne nu a fost la fel de bine receptat precum celelalte două filme este totuşi un film bun care prezintă o idee extrem de interesantă.  După ce în Gattaca Niccol încearcă să surprindă o lume populată de oameni perfecţi din punct de vedere genetic, în S1m0ne el adopta o idee oarecum asemănătoare.

În prim plan îl avem pe Viktor Taransky (Al Pacino), un producător de filme a cărui cariera pare să se sfârşească în orice moment. După ce partenerul său Hank Aleno (Elias Koteas) moare, Viktor încearcă să termine un film al acestuia pe care, din păcate, acesta nu a avut ocazia să-l finalizeze. Astfel el se foloseşte de un program computerizat care îi permite să înlocuiască actriţă principală cu una digitală. Astfel, din joacă, Viktor ajunge să creeze actriţă perfectă, o actriţă pe care el o numeşte Simone, nume derivat de la numele programului - Simulation One.

Sunt patru tipuri de contacte cu extraterestrii. Al patrulea tip este rapirea.

In cazul unor astfel de filme nu prea exista o cale de mijloc. Fie pornesti de la premisa ca ceea ce urmeaza sa vezi este real sau macar iti induci o asemenea viziune, fie negi totul de la inceput si, nefiind prins in jocul psihologic, constati la sfarsit ca productia nu te-a impresionat in mare masura. Eu am pornit de la ideea ca, macar de dragul unei vizionari cat mai placute, tot ceea ce este prezentat in The Fourth Kind este real, desi sunt o multime de dovezi care intra in contradictie cu ce afirma productorii. Regizat si scris de Olatunde Osunsanmi, filmul ne prezinta povestea unui mic orasel din Alaska unde au loc tot felul de intamplari care de care mai ciudate. In rolul principal este Abbey Tyler, interpretata de Milla Jovovich, restul distributiei fiind reprezentata de actori buni, dar care nu atrag atentia spectatorului in mod special.

Actiunea o urmareste pe Abbey Tyler, un psiholog ce in urma cu putin timp suferise un soc imens: uciderea sotului ei, o ancheta care nu a demonstrat cine este ucigasul, plus doi copii, dintre care o fetita care orbise la scurt timp

“Brazil
Where hearts were entertaining June
We stood beneath an amber moon
And softly murmured ’someday soon’
We kissed and clung together
Then, tomorrow was another day
The morning found me miles away
With still a million things to say”

Brazil, regizat de Terry Gilliam, este o combinaţie între un science-fiction, o comedie neagră şi o fantezie, un amalgam extrem de reuşit care satirizează o societate britanică modernă, tehnologizată şi birocratică. Lansată în 1985, pelicula îmbină elemente distopice ale unei societăţi futuriste prezentată în romanul “Nineteen Eighty-Four” scris de George Orwell. Plasate subtil în decoruri, de-a lungul filmului se pot observa elemente de propagandă totalitarismă, poliţia luând forma unei gărzi pretoriene, o unitate paramilitară de genul SS-ului nazist. De asemenea, două personaje deţinând funcţii importante în această sociatate au nume stereotipice germane: Kurtzmann şi Helpmann.

Titlul enigmatic al filmului se referă la un cântec latin de Arry Barroso, care s-a bucurat de o oarecare notorietare la sfarşitul anilor 30. El poate fi asociat motivului evadării din această societate docilă extrem de bine conturată de Terry Gilliam.

Un singur lucru nu-mi place la Avatar: acela ca a aparut atat de tarziu. James Cameron, desi unul dintre cei mai vanati regizori din lume, cu sertarele pline de scenarii care asteapta sa fie citite, este o pasare rara. Intre Titanic, cel mai cunoscut film al tuturor timpurilor, si Avatar a facut o pauza de doisprezece ani, timp in care a lansat doua documentare prin care si-a dorit sa experimenteze tehnologia 3D. Avatar nu putea fi pus pe picioare fara tehnologia adecvata, iar in clipa in care Cameron a vazut trilogia The Lord of the Rings, atunci si-a dat seama ca filmul sau va putea fi creat. Din 2005, cand a dat publicitatii detalii despre proiect, au trecut patru ani, dar asteptarea si-a meritat pretul. Avatar este pentru cinematografia mileniului trei ceea ce Citizen Kane a insemnat in anii ‘40. Este deja cert ca din acest punct va incepe un nou mod de a se face film. Bugetele vor exploda, tehnologie din ce in ce mai avansata va fi creata pentru ca regizori cu viziune sa isi poata pune in practica ideile inovatoare, iar cinematografia de subzistenta va mai ramane doar domeniul cineastilor europeni. Publicul se schimba, in special cel tanar. Michael Bay, Roland Emmerich si restul gastii de regizori experti in explozii uluitoare si dezastre apocaliptice vor deveni idolii noii generatii. Cred ca in douazeci de ani foarte putini autori de cinema vor mai lucra cu pelicula, pentru ca digitalul reduce costurile de productie si permite utilizarea unor camere de dimensiuni mai reduse, precum si folosirea unor procedee de postproductie mai accesibile.

Sa trecem de la scenariul nu prea placut pe care l-am creat si sa discutam despre cea mai noua creatie a lui James Cameron. Avatar este unul dintre acele filme pe care se spune ca trebuie sa le vezi. Nu merg intr-atat de departe cu afirmatii de genul acesta, insa cred ca este cel mai important film al anului. Repet, cel mai important, nu cel mai bun. Putea nici sa nu aiba un scenariu prea reusit, caci efectele CGI sunt atat de realiste incat discutia se muta oricum pe acest plan.