Lord, what fools these mortals be!

William Shakespeare’s A Midsummer Night’s Dream este una dintre cele mai reuşite adaptări cinematografice ale pieselor dramaturgului elisabetan, ridicându-se la acelaşi nivel cu seria de producţii semnate Kenneth Branagh, separându-se totodată de pedanteria acestora prin faptul că, la fel ca şi piesa originală, filmul nu se ia prea în serios. Michael Hoffman aduce a cincia ecranizare a Visului unei nopţi de vară, care se dovedeşte a fi o sclipitoare şi extrem de amuzantă încântare pentru orice privitor.

Reaşezarea acţiunii în alte locuri şi timpuri este o procedură standard cu piesele lui Shakespeare, astfel avem un cadru reorientat din Grecia antică în Italia secolului nouăsprezece. Iniţial ne este prezentată dilema încurcată a 4 tineri îndrăgostiţi: Hermia (Anna Friel) a fost promisă de către tatăl sau lui Demetreus (Christian Bale), însă ea îl iubeşte pe Lysander (Dominic West). Helena (Calista Flockhart) îl iubeşte pe Demetreus deşi acesta pretinde să o iubească pe Hermia. După ce i se oferă trei opţiuni cumplite: fie se va mărita cu Demetreus, fie se va călugări, fie va fi omorâtă, Hermia alege să se refugieze împreună cu Lysander într-o pădure din apropiere. Helena îi spune lui Demetreus să-i urmărească într-acolo, sperând că acesta, văzând-o pe Hermia împreună cu alt bărbat, se va întoarce la ea.
Un al doilea fir narativ priveşte o trupă de actori diletanţi care, în aceeaşi pădure, pregătesc o piesă despre Pyramus şi Thisbe pe care o vor interpreta la nunta ducelui Theseus (David Strathairn) cu Hippolyta (Sophie Marceau). Dintre aceştia se remarcă Nick Bottom (Kevin Kline) ca fiind cel mai amator şi totodată cel mai ambiţios, cerând cele mai bune şi dificile roluri şi negociind neîncetat cu managerul formaţiei, Peter Quince (Roger Rees).
Conflictele sunt mai departe complicate de către nişte zeităţi ale pădurii: în urma unei dispute cu regina sa Titania (Michelle Pfeiffer), regele Oberon (Rupert Everett), cu ajutorul lui Puck (Stanley Tucci), se foloseşte de o poţiune a iubirii pentru a încalci şi mai tare relaţiile dintre cei patru tineri. Titania este şi ea amestecată în acest haos, îndrăgostindu-se de Bottom care, mulţumită intrigantului Puck, a căpătat un cap de măgar. Aceasta îmbârligătura dă naştere unor scene preţioase, precum luptă în nămol dintre Hermia şi Helena.
Însă tragi-comedia atinge sublimul abia în ultima scenă, şi anume în reprezentarea, la început amuzantă şi la sfârşit extrem de dramatică, a piesei de teatru. O prestaţie cu-adevărat memorabilă are aici Sam Rockwell în rolul ghinionistului Francis Flute, care este pus să joace rolul prinţesei Thisbe.

Distribuţia însumează o serie de nume pe cât de cunoscute, pe atât de valoroase. Actorii britanici Rupert Everett, Anna Friel şi Dominic West sunt de departe mai familiarizaţi şi mai comozi cu limbajul shakespeareian, pe când Calista Flockhart, cu persistenţa ei nevrotică, Michelle Pfeiffer, cu senzualitatea sa leneşă şi indiferenta şi Kevin Kline, cu umorul său caracteristic exagerat, sunt cei în jurul cărora se învârte defapt toată producţia.

Decorul, făcându-se uz doar de un minim de efecte speciale, farmecă publicul cu peisaje absolut fabuloase din Toscana, în timp ce pădurea şi câmpul de maci amintesc de tărâmul Oz. Cu ajutorul unui gramofon, care reuşeşte să îşi facă loc din spaţiul citadin al secolului nouăsprezece în leagănul zânelor, auzim pe fundal muzica de Felix Mendelssohn împreună cu arii celebre ale lui Giuseppe Verdi, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Gioacchino Rossini şi Pietro Mascagni.

Ca orice altă nouă adaptare a pieselor lui William Shakespeare, A Midsummer Night’s Dream implică mult risc deoarece publicul căruia i se adresează se împarte în două categorii majore şi opuse: pe deoparte sunt adevăraţii cunoscători a operei lui Shakespeare, care au aşteptări foarte mari şi cer ca ecranizarea să păstreze cât mai mult din caracterul textului original, iar de cealaltă parte se afla publicul (considerabil mai numeros) care vrea o variantă mai accesibilă a dificilei opere. Filmul de faţă se află undeva la limita dintre cele două şi, cu criticile de rigoare, reuşeşte în mare să mulţumească ambele tabere.

Nota autorului:
Felix Mendelssohn – Incidental Music (from Midsummer Night’s Dream)

Giuseppe Verdi – Libiamo (from La Traviata)

Gaetano Donizetti – Una furtiva lagrima

Vincenzo Bellini – Casta Diva (from Norma)

Gioachino Rossini – Non piu mesta

Felix Mendelssohn – Wedding March

Pietro Mascagni – Intermezzo

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici