90. Amarcord (1973)

Amarcord este asemeni unui album care aduna toate imaginile frumoase ale adolescentei, raspandind un aer nostalgic dulce-amarui al unei bucurii trecute. Federico Fellini a luptat mult pentru ca acest film sa prinda viata, fiind alaturi de La strada una dintre peliculele pentru care a facut anumite compromisuri doar pentru a putea avea sansa de a-l produce. Muzica lui Nino Rota se face remarcata inca o data, mai ales ca Amarcord pare a fi dictat de un ritm interior, Fellini exprimandu-se intr-o maniera poetica prin care traduce melancolia si nostalgia specifice copilariei petrecute in oraselul Rimini. Sursa de inspiratie majora pentru stilul si temele abordate de Giuseppe Tornatore multi ani mai tarziu in Nuovo cinema Paradiso si Malena, Amarcord se incadreaza in randul celor sase mari capodopere fellinesti, alaturi de La Strada, La dolce vita, Giulietta degli spiriti, Otto e mezzo si Satyricon. Castigator al premiului Oscar pentru cel mai bun film strain, Amarcord ramane unul dintre cele mai frumoase exercitii de imaginatie ale maestrului italian, totodata un film in care imaginile frumoase te imbata de fericire, Fellini realizand una dintre cele mai frumoase scene pe care le-am vazut vreodata. Fulgi mari de zapada, copii bulgarindu-se, frumoasa Gradisca imbracata in alb si asaltata de adolescentii care o idolatrizeaza, totul incheindu-se cu aparitia unui paun care coboara din cer si isi deschide penajul sub privirile uluite ale celor din jur.

89. The Pianist (2002)

Am vizionat Lista lui Schindler in urma cu mult timp si pot spune ca este ‘mic copil’ pe langa The Pianist. In ciuda modului dramatic in care sunt prezentate ororile holocaustului si desi filmul lui Steven Spielberg urmareste cu precizie realitatea, nu are acel sentiment de autenticitate si de drama reala. The Pianist, regizat de cunoscutul Roman Polanski, arata adevaratul aspect tragic al destinului evreilor de-a lungul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Povestea este vazuta prin intermediul lui Wladislaw Szpielman (Adrien Brody), un pianist evreu care lucra la un post radio din Varsovia ocupata de fortele naziste. Pe parcurul filmului actiunea urmareste degradarea lumii lui Szpielman: despartirea de familie, existenta limitata. Totul este prezentat din punctul de vedere al pianistului, fapt pentru care The Pianist exceleaza la capitolul veridicitate. Desi sunt unele scene greu de urmarit, acesta este modelul pe care Lista lui Schindler trebuia sa-l urmeze. Filmul nu judeca pe nimeni, nu face diferente; arata pur si simplu realitatea anilor de razboi. Adrien Brody are o interpretare de exceptie, acesta fiind rolul care l-a propulsat spre celebritate. Cele trei premii Oscar, la categoriile “Cel mai bun actor in rol principal”, “Cea mai buna regizie” si “Cel mai bun scenariu” stau ca dovada a rafinamentului marca Polanski.

88. Dogville (2003)

Dogville este, din punctul meu de vedere, cea mai mare capodopera a lui Lars von Trier. Filmul contureaza cele mai crude si mai intunecate aspecte ale caraterului uman. Face parte dintr-o trilogie intitulata America - Land of Opportunities si este primul film din aceasta serie. Dogville a fost realizat intr-un studio cu putin decor. Casele sunt delimitate de linii trase cu creta si nu exista pereti, astfel actorii trebuie sa pretinda ca exista decor. In film se prezinta povestea unei tinere pe nume Grace (Nicole Kidman), care fiind urmarita de mafie, ajunge intr-un mic orasel american, Dogville. Dupa multe dezbateri si divergente, locuitorii sunt de acord sa o primeasca in oraselul lor, cu conditia de a-i ajuta in gospodarie. Grace se adapteaza intr-un timp scurt si reuseste sa-i castige pe locuitorii din Dogville de partea ei. Totul pare sa decurga normal timp de cateva saptamani, asta pana cand orasenii isi arata adevarata lor latura. Ei incep sa o tortureze pe Grace fizic si psihic si chiar sa profite de ea in toate modurile posibile. Numele de Dogville este foarte sugestiv; el reflecta caraterul mizerabil al locuitorilor. Acestia sunt niste violatori, profitori, mincinosi, intr-un cuvant, niste caini. Fiecare oras ar trebui sa aiba si propria exceptie. Aici pare sa fie tanarul Tom (Paul Bettany), cel care le sugereaza locuitorilor sa o primeasca in oras. El se indragosteste de Grace si devine astfel singurul ei prieten din Dogville. Se pare totusi ca si el are un defect major. Atunci cand Grace este batjocorita de toti barbatii din Dogville el paraseste orasul, astfel dovedindu-se un las care fuge de probleme. Desi trilogia se intituleaza America - Land of Opportunities, Lars von Trier a mentionat despre caraterul inuman al locuitorilor din Dogville ca nu contureaza caracterul americanilor. El spune ca raul poate inflorii in orice comunitate, atat timp cat situatia este favorabila. A doua parte a trilogiei o reprezinta Manderlay si este un film despre sclavia din Statele Unite.

87. Todo sobre mi madre (1999)

Pedro Almodovar a realizat multe filme in cariera sa si inca se incapataneaza sa lanseze periodic noi pelicule, culmea, la fel de bune ca si creatiile tineretii. Todo sobre mi madre este unul dintre acele filme care isi gasesc un loc in adancul sufletului tau, stau acolo o perioada, iar apoi ies la suprafata si te urmaresc. Desi este unul dintre cei mai bine cotati regizori ai Europei, Almodovar nu prea a avut sansa de a fi nominalizat la Oscar. Acest film ii ofera spaniolului prilejul de a tine pentru prima data in mana o statueta aurie. Va mai urma inca un premiu pentru scenariul lui Hable con ella, dar Todo sobre mi madre ramane pelicula in care Almodovar isi aduna toate motivele si temele favorite. Daca s-ar pierde intreaga sa opera in afara de acest superb film, am fi in stare sa ne dam seama de realul talent al regizorului iberic. Cecilia Roth, Penelope Cruz si Marisa Paredes evolueaza in aceasta opera in care Pedro Almodovar isi aduce omagiul femeii si puterii incredibile pe care aceasta o detine. Asemeni poetilor din curentul romantic, spaniolul creeaza un portret al femeii zeificate, ridicate pe un pidestal si la care admiram absolut fiecare detaliu. Penelope Cruz se impune definitiv drept o actrita de viitor, de aici incolo transformandu-se in muza lui Almodovar.

86. Boogie Nights (1997)

Paul Thomas Anderson este unul dintre regizorii care fac parte din generatia VCR, adica cineastii care au invatat sa faca filme uitandu-se la casete video. Alaturi de Quentin Tarantino, el este un exemplu pentru fiecare tanar care doreste sa reuseasca in aceasta lume prin propriile mijloace. Boogie Nights spune, de asemenea, povestea unui tanar care reuseste prin propriul talent, dar nu in cinematografia serioasa, ci in dulcea lume a pornografiei. Mark Wahlberg face rolul vietii, Burt Reynolds la fel, in timp ce Julianne Moore si Heather Graham se lanseaza puternic datorita acestor partituri foarte sexy. Boogie Nights, tradus la noi ca Jurnalul unei vedete de film porno, nu este doar o cronica a vietii unor actori de filme XXX, ci o fabuloasa fresca a anilor ‘70 si ‘80 exact asa cum si-i aduc aminte toti: plini de petreceri cu alcool si cocaina, multe neoane, imbracaminte glossy si multa stralucire. Acesta este unul dintre filmele pe care le iubesc mult si pe care le-as putea urmari de cate ori de cate ori. Felul in care personajele isi urmeaza traiectoriile este fascinant. Paul Thomas Anderson lucreaza cu o distributie fenomenala, iar absolut fiecare personaj are parte de o constructie asa cum trebuie, fiecare inzestrat cu probleme specifice, insa lasand impresia ca a ajuns pe drumul cel bun. Anii ‘80 aduc cu sine decadenta si fiecare dintre cei care au cunoscut gloria in deceniul precedent invata ca trecutul lasa urme care nu pot fi sterse.

85. The Departed (2006)

Avem de-a face aici cu unul dintre cele mai bune thrillere facute vreodata. Un film in care drama se ia de mana cu crima si ofera publicului un spectacol de proportii. Cu o adevarata echipa de vedete, incepand cu Matt Damon, Leonardo DiCaprio si terminand cu Jack Nicholson, distributia pare sa completeze un film ce tinde spre perfectiune, un film in care regia, scenariul, muzica si distributia sunt imbinate intr-un mod in care numai un maestru ar fi putut. Acel maestru, sau mai bine spus creierul acestui film, este nimeni altul decat Martin Scorsese. The Departed este un film ce iti starneste o gama larga de sentimente, de la extaz la agonie. Cu un titlu si cu un poster ce ar merita inramat si expus intr-un muzeu, filmul este de-a dreptul magistral. Avem astfel fata in fata un politist si un mafiot care schimba taberele: primul trece de partea mafiei pe cand cel de al doilea se alatura oamenilor legii. Obiectivul? Distrugerea lui Frank Costello si implicit a imperiului mafiot pe care il conduce. Cei doi pioni duc o lupta asidua pentru a-si castiga un loc bun in mediul de care se agata si pentru a obtine increderea mult ravnita. Suntem pusi in fata faptului in momentul in care descoperim ca nu este nici o diferenta intre un mafiot si un politist in momentul in care oricare dintre ei este pus in fata unei arme incarcate. O adevarata lectie de scenaristica in care actiunile se succed intr-un mod ametitor incat cei doi pioni principali ai acestui thirller sunt prinsi la mijloc intr-un razboi pe care sunt nevoiti sa il poarte. Cat de departe vor merge? Vor reusi sa isi pastreze adevarata identitate si in acelasi timp sa aduca informatii pretioase taberei pe care o reprezinta? Aflati acest lucru numai vizionandu-l.

84. Memento (2000)

Memento este unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am vazut. A fost regizat de Christopher Nolan (The Dark Knight, The Prestige, Batman Begins). Filmul prezinta povestea unui barbat a carui memorie de scurta durata nu mai poate stoca informatii noi decat pentru putina vreme si astfel nu se mai pot forma noi amintiri. Leonard (Guy Pearce) s-a ales cu aceasta problema a memoriei in urma unui accident in care sotia lui a fost violata si omorata si, in incercarea lui de a o salva, a fost lovit puternic in cap de catre atacator. Ca sa isi razbune sotia, el se foloseste de notite si de indicii pe care si le tatueaza pe corp, deoarece in situatia lui poate uita orice noua informatie. Memento este o rwalizare destul de complicata, as putea spune. Toata actiunea incepe de la ceea ce in mod normal ar trebui sa fie sfarsitul filmului. Astfel ne este prezentat momentul in care Leonard il omoara pe asa-zisul criminal al sotiei sale chiar la inceputul filmului. Apoi actiunea ne duce in trecut si prezinta momentele in care Leonard a aflat noi detalii despre criminal. Filmul este foarte bine gandit. In ciuda disfunctiunii mentale pe care o are, Leonard reuseste sa faca o treaba buna. In schimb, singura greseala l-ar putea duce pe un drum gresit. Filmul este realizat in paralel pe doua secvente. Una color si una alb-negru. Cea alb-negru este in ordine cronologica a faptelor si ne da detalii despre boala de care sufera Leonard. Pentru rolul acestuia a participat la casting si Brad Pitt, dar Guy Pearce a reusit sa il impresioneze in cele din urma pe Christopher Nolan. In ciuda intuitiei mele, foarte bune as putea sa spun, nu am reusit sa prevad finalul filmului, care este absolut genial. Nu am de gand sa vi-l spun, ci va invit sa il descoperiti chiar voi.

83. Det sjunde inseglet (1957)

In aceasta capodopera a secolului trecut, Ingmar Bergman creeaza una dintre cele mai interesante metafore cinematografice. Det sjunde inseglet, tradus A saptea pecete, este o poveste amplasata in timpul ciumei si istoriseste evenimentele prin care trece cavalerul Antonius Block (Max von Sydow), reintors in Suedia natala. El provoaca Moartea la un joc de sah in care lupta pentru propria sa viata. O opera de arta desavarsita, A saptea pecete ramane filmul care l-a transformat pe Ingmar Bergman intr-un regizor de rangul intai. Intunecat, complex, controversat, acest film are capacitatea de a-ti transforma complet felul de a percepe lumea. Bergman aduce in discutie teme importante precum viata si moartea, credinta si indoiala, pacatul si pocainta, toate cuprinse in imaginea exceptionala in care domina o simbolistica mitologica imbinata cu cea crestina. Personajul central, cavalerul Antonius Block, este un om care cauta raspunsuri, iar jocul de sah cu moartea are doua taisuri. Victoria i-ar putea aduce detaliile pe care si le doreste, infrangerea i-ar semna moartea, dar si aceasta este tot o forma de cunoastere. Sunt sigur ca acest film ii va face pe multi sa simta repulsie fata de ideile transmise, dar ramane o experienta interesanta pentru orice cinefil si un prilej in plus de a aduce in discutie teme care nu isi vor gasi niciodata un raspuns concret. Spectatorii tineri, obisnuiti cu sunetul produs de revolver si cel al robotilor ultrainteligenti, vor gasi tacerea electrica a acestui film foarte greu de suportat, dar cei care vor urmari pana la capat intreaga desfasurare a actiunii vor fi repede atrasi in intregul univers bergmanian.

82. Into the Wild (2007)

N-as fi crezut ca Sean Penn ar putea deveni un regizor atat de bun. Into the Wild este un film care m-a coplesit, m-a atras in mrejele sale si de atunci nu m-a lasat vreodata sa plec. Se potriveste atat de bine cu o parte din ideologia mea si ma determina sa imi doresc un moment de evadare. Inspirat din evenimentele adevarate ale vietii lui Christopher McCandless, Into the Wild este un film care s-a impus drept o capodopera aproape instantaneu. Mergand pe aceeasi linie cu productii ca Five Easy Pieces, Easy Rider si Thelma and Louise, productia lui Sean Penn vorbeste despre incercarea unui om de a parasi mediul in care traieste, societatea cu care nu se poate impaca si incercarea acestuia de a gasi niste raspunsuri legate de sensul vietii in salbaticia cruda a peisajului din Alaska. Drumul lui Christopher, care isi ia numele de Alexander Supertramp, este intesat de intalniri cu fel de fel de oameni interesanti, fiecare cu propriile idei despre viata. Into the Wild se recomanda drept un film despre calatorie, dar foarte rapid se transforma intr-o meditatie filosofica profunda. Tanarul Emile Hirsch realizeaza un rol emotionant, in timp ce Hal Holbrook produce interpretarea carierei intr-o partitura secundara extrem de buna. O pelicula de o frumusete rapitoare, in care fiecare cadru surprinde tot ceea ce are natura mai frumos.

81. Le charme discret de la burgeoisie (1972)

Filmele lui Luis Bunuel s-au remarcat intotdeauna prin modul de abordare al unei anumite teme vazuta dintr-o imagine potrivnica. In cazul de fata, regizorul spaniol ataca lumea burgheza. In acest poem oniric si suprarealist, ea apare ca o societate presarata cu vizite nedorite sau neanuntate, petreceri mai mult sau mai putin reusite, nenumarate ipostaze de adulter elegant si alcoolism distins. Burghezia apare ca o lume plata si dominata de plictis, de nenumarate momente statice de tacere. Peste toate acestea troneaza oamenii care compun aceasta societate: personaje ridicole si inconstiente dominate de mediocritate, care traiesc intr-un univers pe care parca nici ele nu il inteleg. Parafrazandu-l pe H. Chapier, pot spune ca Luis Bunuel descrie dineurile intrerupte si repetate de nenumarate ori, foamea pentru bani, falsul respect si dorinta avida de pastrare a puterii intr-un mod amuzant si unic in acelasi timp. Aceasta satira transpunsa printr-un scenariu, regie si imagine imaculata, castiga in 1973 Oscarul pentru cel mai bun film strain si primeste o nominalizare pentru cel mai bun scenariu adaptat. Le charme discret de la bourgeoisie (1972) impreuna cu Cet obscur objet du désir (1977) reprezinta apogeul creational al unui regizor, care, in conceptia unora, este vazut drept cel mai bun regizor din toate timpurile, filmele sale oferind publicului la fiecare vizionare cate un element de noutate ce nu fusese observat anterior.

<---Revin la pagina anterioara din articol. Merg la pagina urmatoare din articol--->.

Ti-a placut acest articol? Aboneaza-te pentru a fi la curent cu ultimele noutati: Alte recenzii de filme: Rescue Dawn (2006) Taguri filme,filme noi: cele mai bune filme, top 100