Antrenaţi-i, stârniţi-i, daţi-le arme şi lăsaţi-i să ucidă nazişti!

Războiul este o temă serioasă. Pe front se produc adevărate tragedii, sunt ucişi oameni care nu ştiu nici măcar pentru ce luptă, soţi, taţi, copii şi fraţi îşi pierd viaţa şi se întorc între patru scânduri, cu o medalie în piept şi înfăşuraţi într-un steag. Războiul a fost şi este un subiect foarte des adus în discuţie de cineaşti. Lewis Milestone, în 1930, construieşte un film antologic, All Quiet on the Western Front, bazat pe superbul roman al lui Erich Maria Remarque. Datorită resurselor materiale imense utilizate, pelicula este considerată a fi prima superproducţie din istoria cinematografiei, însă importanţa filmului este dată de felul în care subiectul este transpus pe ecran, reliefând inutilitatea războiului, propaganda care le-a inoculat tinerilor idei false şi i-a trimis la o moarte sigură. Şapte ani mai târziu, în Franţa, marele Jean Renoir vorbeşte despre război din perspectiva unor prizonieri. La grande illusion (Marea iluzie) se transforma în metafora perfectă pentru a descrie lipsa de sens a războiului. Însă Hitler nu este de aceeaşi părere, aşa că doi ani mai târziu, în timp ce asculta un disc de Wagner, decide să atace Polonia, stârnind cea mai mare conflagraţie din istorie, prilej pentru David Lean să vorbească despre ironia crudă a războiului, creând una dintre cele mai subtile metafore pe care le-am întâlnit pe marele ecran. În The Bridge on the River Kwai, nişte soldaţi britanici, prizonieri ai japonezilor, construiesc un pod, metaforă a războiului, despre care se spune că ar fi clădit lumea, pentru ca în final acesta să fie distrus de americani. În ciuda acestor poveşti tragice, din care nu trebuie să uităm câteva capodopere precum Apocalypse Now, Johnny Got His Gun, Full Metal Jacket, Saving Private Ryan sau chiar şi The Hurt Locker, vom observa că există şi câteva filme care vorbesc despre război într-o manieră ironică, transformând acest subiect într-unul numai bun pentru o comedie. Cel mai reuşit film de acest gen rămâne, fără dar şi poate, filmul lui Robert Altman, M*A*S*H, o satiră de geniu la adresa războiului, premiată cu Palme d’Or. The Dirty Dozen nu este tocmai un film ironic, ci o producţie de divertisment, însă foarte bine realizată, adunând o distribuţie alcătuită din actori de clasă, precum şi cele mai bune efecte speciale din acea vreme.

Foarte criticat în momentul lansării, The Dirty Dozen este un film de cult în zilele noastre, fiind sursă majoră de inspiraţie a unuia dintre cele mai bune filme ale deceniului trecut, Inglourious Basterds, regizat de maestrul Quentin Tarantino. Bazat pe un roman de E.M. Nathanson, scenariul acestui film nu este tocmai pură ficţiune. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat o unitate numită The Filthy Thirteen, care şi-a căpătat acest nume din cauza faptului că membrii grupului refuzau să se spele, ei fiind foarte uşor de recunoscut în fotografiile vechi de pe front şi datorită crestelor mohawk pe care şi le realizaseră. Filmul, regizat de Robert Aldrich, spune o poveste centrată în jurul unui maior certat cu regulile armatei. Reisman (Lee Marvin) este obligat de superiorii săi să conducă, drept pedeapsă, o misiune aproape sinucigaşă în spatele liniilor inamice. El îşi construieşte o unitate alcătuită numai din condamnaţi la moarte, cărora li se promite renunţarea la acuzaţii în cazul în care misiunea va fi un succes. Pregătirea va fi un proces dificil, ţinând cont de nesupunerea multora dintre soldaţi, conduşi de rebelul Victor Franco (John Cassavetes). Pe parcursul acestor săptămâni, maiorul Reisman reuşeşte să le câştige încrederea tuturor arătându-le că şi el este unul dintre cei care nu dau doi bani pe reguli. Misiunea va avea loc în Franţa, ea presupunând uciderea a cât mai mulţi ofiţeri de Stat Major nazişti, cazaţi într-un castel medieval, unde aceştia îşi petrec timpul alături de prostituate. Secvenţa este impecabilă. Suspansul atinge cote alarmante, iar cruzimea scenei în care asupra naziştilor, aflaţi într-un buncăr, este turnată benzină prin gurile de ventilaţie, apoi sunt aruncate grenade, atinge paroxismul. Acest moment a atras critici vehemente, deoarece ferocitatea faţă de nazişti, care sunt ucişi fără a avea vreo modalitate de a se apăra, îi transformă pe americani în personaje negative.

The Dirty Dozen este o megaproducţie a acelor vremuri. Distribuţia este bine condusă şi adună actori de clasă, dar şi vedete iubite. Îi avem pe câştigătorii de Oscar Lee Marvin şi Ernest Borgnine, nominalizaţii Robert Ryan şi Telly Savalas, dar şi pe reputatul regizor John Cassavetes, într-un rol monumental, precum şi vedete ca Donald Sutherland şi Charles Bronson, dar şi cel mai iubit jucător de fotbal american al tuturor timpurilor, Jim Brown. Aşadar, The Dirty Dozen era, la acea vreme, o reţetă perfectă pentru a aduce profituri masive producătorilor, ceea ce s-a şi întâmplat, filmul beneficiind şi de nenumărate continuări, fără succesul originalului. În ciuda criticilor de la acea vreme, pelicula a rămas un reper în istoria filmului, fiind una dintre producţiile care au demonstrat faptul că o temă serioasă şi dramatică poate oferi spectatorului divertisment de calitate. Punctele forte ale filmului sunt dialogul bine scris, personajele tipologice, precum şi montajul de excepţie, care încapsulează suspansul şi îl eliberează în proporţii mici, spectatorul dorindu-şi ca scena să nu se mai încheie. Recomand filmul lui Robert Aldrich pasionaţilor de film de război, precum şi celor ce îşi doresc o seară memorabilă alături de o peliculă care a făcut istorie.

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) The Dirty Dozen (1967)

Trailer The Dirty Dozen (1967)

Download subtitrare The Dirty Dozen (1967)

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici