Era frig, iar noaptea se furişa ca mâna unui hoţ în poşeta unei femei elegante. Oraşul era înţesat de lumini şi râsetele unor adolescenţi drogaţi brăzdau liniştea de mormânt, însă spectrul terorii putea fi auzit în depărtare. O ambulanţă îşi croieşte calea prin parcarea unui mall şi după lupte pe viaţă şi pe moarte cu câţiva mafioţi supăraţi că nu sunt lăsaţi să îşi parcheze Mer***es-ul chiar în dreptul uşilor de acces, reuşesc să ajungă la urgenţă. Pe o bancă se afla Alexandru Ţîrdea. Atrăgătorul protagonist privea în gol, iar pupilele-i dilatate mărturiseau şocul prin care tocmai trecuse. “The horror! The horror!”, rostea într-una superbul nostru erou. Medicii se apropiară cu teamă, însă unul dintre ei, mai curajos din fire, îl întreabă ce s-a întâmplat. Adonis Ţîrdea continuă să îşi legene corpul şi să rostească aceleaşi cuvinte. Un vânt aproape biblic se stârneşte, măturând totul în calea sa. “The horror! The Horror!”, continuă Ţîrdea să repete din ce în ce mai puternic. Cerul devine roşu aprins, iar mingi de foc ucid oameni ignoranţi care adoră comediile romantice. Figura gigantică a unui bărbat bătrân, dar puternic îşi face apariţia pe bolta însângerată. “Ce-ai putut să-mi faci, fiule?”, întreabă furios zeul. “Te-am supărat, Kinetikos. Iartă-mă! Am încălcat jurământul. Pedepseşte-mă şi ia-mi ce am mai de preţ pe lume.”, îi răspunde Ţîrdea, în vreme ce o lacrimă se scurge dramatic pe obrazu-i fierbinte. “Vrei să-ţi iau frumuseţea, fiule?” “Nu, zeu al filmelor! Tată, lasă-mă să nu mai văd niciodată un film. Orbeşte-mă!” “Nu voi face asta. Te-am crescut ca pe fiul meu şi te-am educat în spiritul cinefil. Mai sunt puţini oameni ca tine. Nu am venit ca să te pedepsesc. N-aveai de unde să ştii că The Bounty Hunter este un film atât de prost şi mi-a părut bine să aflu că n-ai schiţat nici cel mai mic zâmbet pe tot parcursul său. Am venit pentru a-i ucide pe cei care cred că filmul acesta este <<tare>>, <<hazliu>> sau <<amuzant>>. Oameni de teapa acestora nu au voie să îmi mai pângărească templul de acum încolo. Tu, ăla care porţi şapca şi fular chiar şi când eşti în interior. Ia fă-te-ncoa.” O minge de foc ucise încă un ingnorant.

Desigur, tot ce aţi citit mai sus este pură ficţiune izvorâtă din mintea unui geniu, însă un lucru este adevărat. The Bounty Hunter este cel mai prost film pe care l-am văzut anul acesta. În primul şi în primul rând avem din nou de-a face cu un mic exerciţiu de marketing. Majoritatea dintre noi au aflat la un moment dat de faptul că Jennifer Aniston are o relaţie amoroasă cu Gerard Butler. Revistele americane scriu despre cei doi amorezi în fiecare număr, iar populaţia cu IQ mediu şi mic nu ezită să dea bani pentru a citi noi dezvăluiri despre cei doi. În câteva cuvinte, Aniston şi Butler sunt, în clipa de faţă, mai ceva ca Brad Pitt şi Angelina Jolie. Şi vă mai aduceţi aminte ce film s-a lansat chiar la câteva săptămâni după ce Brangelina era deja un cuplu oficial. Mr. and Mrs. Smith, exact! Filmul a fost oribil de slab, însă a obţinut profituri care i-ar putea permite producătorului să îşi achiziţioneze o ţărişoară săracă din Africa. Urmând modelul mai devreme amintit, profitând de fenomenul mediatic stârnit de cuplul Aniston – Butler, ce film se lansează? The Bounty Hunter, iar pe afiş îşi aruncă priviri ucigaşe cel mai iubit cuplu al Americii. Trebuie să fii destul de lipsit de inteligenţă ca să te aştepţi la un film bun. Şi eu, dragii mei, dacă aş fi fost producător la Hollywood aş fi făcut orice pentru a-i avea pe cei doi actori pe afişul unui film, iar partea de scenariu şi de regie nu m-ar fi interesat. Ambii au expunere în mass-media atât de ridicată încât nici nu ar fi trebuit să investesc prea mult în PR şi marketing, iar profiturile ar fi venit sigur.

Au venit alţii cu ideea şi au gândit exact la fel. Au realizat un film ieftin, cu un scenariu foarte slab şi au adus un regizor care se află printre cei mai buni în domeniul comediilor romantice. Andy Tennant a realizat multe filme de gen şi ştie ce aşteaptă spectatorul de rând de la astfel de producţii. The Bounty Hunter conţine toate clişeele de la A la Z. Lucrul care mă loveşte puternic este acela că industria americană de film îşi tratează spectatorii ca pe nişte turme de animale. Şi pe bună dreptate, oameni buni, pentru că am ajuns să trăim într-o lume în care nu exişti dacă nu eşti în trenduri. The Bounty Hunter este “cool”, iar mulţi vin la acest film şi îngroaşă buzunarele producătorilor şi foarte mulţi râd şi se simt bine, iar acest fapt este şi mai îngrijorător. Se vede de la o poştă că avem de-a face cu un exerciţiu de marketing, iar valoarea artistică a peliculei este nulă. Însă oamenii reacţionează plăcut la clişee pe care le voi aminti mai târziu, tot în acest articol.

Povestea filmului este atât de lipsită de originalitate… Avem un vânător de recompense în persoana lui Gerard Butler (între noi fie vorba, vouă nu vi se pare că tipul ăsta primeşte prea multe roluri pentru talentul său minuscul?), iar noua sa misiune este aceea de a o găsi pe fosta sa soţie, jucată de Jennifer Aniston. Nicole este căutată de justiţie după ce lipseşte de la o audiere, meseria de jurnalistă făcându-i acest fapt imposibil. Ea urmează un pont legat de o sinucidere, iar băieţii răi pun ochii pe ea. Fostul ei soţ o urmăreşte, iar ea reuşeşte să îl tragă pe sfoară de fiecare dată, însă spre final cei doi vor lupta pentru vieţile lor împreună, pentru că îşi dau seama că încă se iubesc. Sfârşit.

The Bounty Hunter este un film inutil. În cazul în care nu eşti o degenerată care încă visează că Gerard Butler ar putea-o părăsi pe Jennifer Aniston pentru tine, atunci n-are rost să vezi filmul. Cel mai enervant aspect în ceea priveşte această operă lipsită de valoare este faptul că poţi descoperi atât de multe clişee încât ai putea realiza un dicţionar despre stereotipiile din filme şi nu ai avea nevoie decât să îl vezi pe acesta. Cel mai vizibil clişeu este cel al relaţiei care se înnoadă în situaţii limită. Apoi avem eterna intrigă în care doi oameni se urăsc, iar la final se sărută şi se iubesc. Eroului îi place foarte mult să parieze şi să participe la jocuri de noroc, astfel că, inevitabil, acţiunea îi transportă într-un cazinou. Avem o scenă în care protagonistul este încătuşat în pat, desigur, ca în orice comedie de doi lei. El o trage pe sfoară, astfel că amândoi sunt legaţi de pat. Două puncte pentru faptul că scenarista îi aduce pe amândoi legaţi unul de altul, astfel că sunt nevoiţi să se apropie unul de altul. Remarcaţi şi voi lipsa totală de creaţie? Există şi gangsteri fioroşi, iar asta duce la urmăriri pline de suspans, însă pentru că e o comedie ştim că nu va muri nici Aniston, nici Butler, aşa că putem să ieşim din sală şi să revenim la final. Ca în orice comedie de doi lei, dragii mei, nu lipseşte clasica lovitură aplicată între picioarele personajului. Serios, cum să ai peste douăzeci de ani şi să te mai amuze aşa ceva? E o comedie prea proastă!!!

THE BOUNTY HUNTER ESTE CEA MAI PROASTÃ COMEDIE FÃCUTÃ VREODATÃ!

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) The Bounty Hunter (2010)

Trailer The Bounty Hunter (2010)