Crezi in speranta.

The Book of Eli are mari şanse să mulţumească spectatorii de toate vârstele, însă după ce petreci o noapte cu opera fraţilor Hughes zburdându-ţi prin minte, ajungi la concluzia că este doar un alt film mediocru. Nu Denzel Washington este problema, nici măcar tinerica Mila Kunis, ci scenariul fără logică. Regizorii filmului, Allen Hughes şi Albert Hughes, aflaţi la primul film realizat pentru largă distribuţie, lucrează mulţumitor, reuşind să creeze chiar şi câteva momente memorabile de-a lungul acţiunii, însă povestea pare a fi prea lungă pentru a merita răsplata nu prea valoroasă din final. Ba chiar finalul reprezintă o mare problemă, deoarece este un clişeu pe care nici măcar Michael Bay nu cred că l-ar folosi. Filmul ascunde o parabolă religioasă cu accente de western, derulată într-un spaţiu sterp, post apocaliptic, unde găşti de canibali ucid puţinii oameni rămaşi în viaţă, iar un afacerist cu aspiraţii mesianice încearcă să obţină ultima Biblie rămasă pe pământ, având scopul de a se proclama noul mântuitor al omenirii. Conceptul nu este rău, însă rezultatul final dezamăgeşte crunt.

Eli (Denzel Washington) este unul dintre puţinii supravieţuitori ai războiului planetar care a ucis aproape toată populaţia globului. Singuraticul bărbat străbate America având misiunea de a ajunge în vest, acolo unde crede că se afla o ultimă oază a civilizaţiei, însă drumul lung ascunde primejdii nebănuite. Găştile de canibali cutreieră deşertul pentru a-şi procura hrana cea de toate zilele, iar Eli, sănătos şi puternic, reprezintă o atracţie de neratat pentru aceştia.

Cine a zis că acest film este o combinaţie între Law Abiding Citizen şi Taken a fost om înţelept, pentru că în esenţă Harry Brown este genul de personaj care împrumută din cele două filme foarte multe aspecte. Însă asemănările dintre cele trei filme sunt pur legate de tematică şi sincer să fiu, apreciez mai mult producţia în care joacă Michael Caine. Regizat de Daniel Barber, pe baza unui scenariu scris de Gary Young, Harry Brown este o producţie ce se remarcă printr-o înlănţuire a evenimentelor cu totul specială. Barber construieşte o poveste originală, o perspectivă foarte veridică asupra realităţii din film.

Acţiunea îl urmăreşte pe Harry Brown (Michael Caine), un pensionar ce locuieşte într-o zonă rău famată a Londrei. Marcat de moartea soţiei, dar şi a prietenului său în urma unei altercaţii cu o gaşcă de cartier, Harry decide să-şi facă singur dreptate, întrucât poliţia nu pare a da prea multă importanţă cazului. Bărbatul, cu un trecut misterios în armată, ajunge să-i execute cu sânge rece pe toţi care se făceau vinovaţi de moartea prietenului său.

Harry Brown nu este doar un film de acţiune cu Michael Caine. În primul rând să pornim de la prima jumătate a filmului, care construieşte povestea unui om naiv, care trăia despărţit de realitatea înconjurătoare. În cartierul său

Un superstar a fost… creat.

S1m0ne reprezintă pe lângă The Truman Show şi Gattaca, una dintre ideile geniale şi utopice ale lui Andrew Niccol. Deşi S1m0ne nu a fost la fel de bine receptat precum celelalte două filme este totuşi un film bun care prezintă o idee extrem de interesantă.  După ce în Gattaca Niccol încearcă să surprindă o lume populată de oameni perfecţi din punct de vedere genetic, în S1m0ne el adopta o idee oarecum asemănătoare.

În prim plan îl avem pe Viktor Taransky (Al Pacino), un producător de filme a cărui cariera pare să se sfârşească în orice moment. După ce partenerul său Hank Aleno (Elias Koteas) moare, Viktor încearcă să termine un film al acestuia pe care, din păcate, acesta nu a avut ocazia să-l finalizeze. Astfel el se foloseşte de un program computerizat care îi permite să înlocuiască actriţă principală cu una digitală. Astfel, din joacă, Viktor ajunge să creeze actriţă perfectă, o actriţă pe care el o numeşte Simone, nume derivat de la numele programului - Simulation One.

Profitând de destalinizarea instalată în Cehoslovacia, Milos Forman realizează două filme foarte curajoase: primul dintre ele, Lásky jedné plavovlásky, cunoscut sub traducerea de Iubirile unei blonde, iar al doilea, Horí, má panenko (Balul pompierilor), devenit un adevărat simbol al cinematografiei cehoslovace. Iubirile unei blonde este un comentariu ironic la adresa regimului comunist, care, sub semnul dirijismului practicat în toate aspectele societăţii, planifica până şi viaţa amoroasă a cetăţenilor, producând drame mai mici sau mai mari. Este greu de crezut astăzi, când citim despre ororile comunismului în Europa de Est, ca un regizor a avut curajul de a realiza un film de un asemenea calibru, trecând peste cenzura regimului, reuşind chiar să ducă filmul în afara graniţelor, ajungând să fie nominalizat şi la Oscar. Milos Forman avea să părăsească Cehoslovacia în timpul înăbuşirii celebrei “Primăveri de la Praga”, care l-a prins în Paris, negociind pentru primul său film american.

Filmul ne vorbeşte despre dramele amoroase ale unei tinere fete, muncitoare într-o fabrică de încălţăminte şi îmbrăcăminte. Blonda se remarcă în peisajul acesta drept cea mai atrăgătoare femeie din fabrică, astfel că atunci când câteva trupe de rezervişti sunt aduse în micul orăşel din sudul ţării, cu scopul precis al partidului de a le ajuta pe tinerele muncitoare să cunoască bărbaţi şi a se mai distra cât să poată munci cu spor în viitor, ea atrage cele mai multe priviri.