Un superstar a fost… creat.

S1m0ne reprezintă pe lângă The Truman Show şi Gattaca, una dintre ideile geniale şi utopice ale lui Andrew Niccol. Deşi S1m0ne nu a fost la fel de bine receptat precum celelalte două filme este totuşi un film bun care prezintă o idee extrem de interesantă.  După ce în Gattaca Niccol încearcă să surprindă o lume populată de oameni perfecţi din punct de vedere genetic, în S1m0ne el adopta o idee oarecum asemănătoare.

În prim plan îl avem pe Viktor Taransky (Al Pacino), un producător de filme a cărui cariera pare să se sfârşească în orice moment. După ce partenerul său Hank Aleno (Elias Koteas) moare, Viktor încearcă să termine un film al acestuia pe care, din păcate, acesta nu a avut ocazia să-l finalizeze. Astfel el se foloseşte de un program computerizat care îi permite să înlocuiască actriţă principală cu una digitală. Astfel, din joacă, Viktor ajunge să creeze actriţă perfectă, o actriţă pe care el o numeşte Simone, nume derivat de la numele programului - Simulation One.

Profitând de destalinizarea instalată în Cehoslovacia, Milos Forman realizează două filme foarte curajoase: primul dintre ele, Lásky jedné plavovlásky, cunoscut sub traducerea de Iubirile unei blonde, iar al doilea, Horí, má panenko (Balul pompierilor), devenit un adevărat simbol al cinematografiei cehoslovace. Iubirile unei blonde este un comentariu ironic la adresa regimului comunist, care, sub semnul dirijismului practicat în toate aspectele societăţii, planifica până şi viaţa amoroasă a cetăţenilor, producând drame mai mici sau mai mari. Este greu de crezut astăzi, când citim despre ororile comunismului în Europa de Est, ca un regizor a avut curajul de a realiza un film de un asemenea calibru, trecând peste cenzura regimului, reuşind chiar să ducă filmul în afara graniţelor, ajungând să fie nominalizat şi la Oscar. Milos Forman avea să părăsească Cehoslovacia în timpul înăbuşirii celebrei “Primăveri de la Praga”, care l-a prins în Paris, negociind pentru primul său film american.

Filmul ne vorbeşte despre dramele amoroase ale unei tinere fete, muncitoare într-o fabrică de încălţăminte şi îmbrăcăminte. Blonda se remarcă în peisajul acesta drept cea mai atrăgătoare femeie din fabrică, astfel că atunci când câteva trupe de rezervişti sunt aduse în micul orăşel din sudul ţării, cu scopul precis al partidului de a le ajuta pe tinerele muncitoare să cunoască bărbaţi şi a se mai distra cât să poată munci cu spor în viitor, ea atrage cele mai multe priviri.

“Am făcut doar un singur film care chiar îmi place, iar acela e Lumina iernii. Totul la acel film este exact aşa cum mi-am dorit, în fiecare secundă a sa.” Ingmar Bergman (1918 - 2007)

Ingmar Bergman şi Sven Nykvist au făcut, de-a lungul a zeci de ani, cea mai bună echipă regizor - director de imagine din câte au existat. Foarte rar se întâmplă ca doi oameni de geniu să se întâlnească, iar ideile lor să nu contrasteze. Ar fi nedrept să vorbim despre capodoperele inegalabile semnate de Bergman fără să îl amintim pe Sven Nykvist, cel care a dat formă fiecărui film al maestrului suedez, cunoscând exact felul în care ochii lui Ingmar Bergman văd scena. Jungfrukällan, Såsom i en spegel şi Persona sunt câteva dintre cele mai interesante filme în alb şi negru ale lui Bergman, însă Nattvardsgästerna (Lumina iernii) este, de departe, cea mai reuşită colaborare dintre autorul suedez şi directorul său de imagine. Nykvist a studiat felul în care lumina pătrunde în incinta unei biserici de-a lungul unei zile întregi, iar apoi a recreat întregul fenomen în studioul unde a fost realizat filmul, ceea ce mi se pare uluitor, deoarece filmul transmite răceala, solitudinea şi tristeţea unei duminici de iarnă cu un veritabil simţ al realităţii.

Lumina iernii face parte din neoficiala Trilogie a credinţei, succedându-i-se unei alte capodopere, Såsom i en spegel (Prin geamul întunecat), remarcându-se din start drept cel mai reuşit exerciţiu de imagine al lui Bergman, desigur, după Persona. Povestea filmului se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, o duminică de iarnă, deprimantă şi friguroasă.

Înainte de căderea Zidului Berlinului, Poliţia Secretă a Germaniei de Est îţi ascultă propriile secrete.

Când echipa Cineblog a realizat prea-muncitul, dar şi controversatul Top cele mai bune 100 de filme din istoria cinematografiei, le-am apreciat în mod instantaneu şi ireversibil creaţia, efortul imens din spatele ei, dar şi incomensurabila valoare culturală pe care o transmitea. Am citit fiecare rând cu plăcere, m-am delectat cu operele de artă din amintirea-mi, am regretat peliculele nevizionate încă, iar fiecare rând din propria lor creaţie mi-a indus o stare plăcută şi nepreţuită de relaxare. Discuţii pe marginea acestui top au fost şi vor mai fi, neîndoielnic. Avem, în definitiv, un şir de subiectivităţi pe care ne mulăm sau nu, dar cel mai important lucru este să respectăm dreptul celorlalţi de a avea o opinie diferită de a noastră şi pe care nu trebuie să o luăm sub nicio formă ca pe un afront personal, ci ca pe un drept fundamental al celui de lângă noi de a gândi şi altfel. Disputele cinematografice se pot dovedi foarte incitante şi productive, atâta vreme cât nu se intersectează cu jigniri, imprecaţii, invective şi alte stiluri neplăcute catalogate în dulcele grai românesc. Această introducere, deloc fără rost, îşi are principala cauză în sentimentul ciudat pe care l-am trăit la sfârşitul lecturii topului mai sus menţionat, şi anume acela că ceva lipseşte. După aproximativ 10-15 minute, fis a picat răsunând limpede şi fără echivoc: “Unde e Das Leben der Anderen?”

Considerat de critici drept cel mai bun film german despre comunism de la mai voiosul Good Bye Lenin încoace, Das Leben der Anderen reprezintă debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck, debut ce i-a asigurat posteritatea cinematografică. Cu certitudine, nu ai cum să uiţi acest film o dată ce l-ai vizionat, fie că ai făcut parte sau nu din experimentul nefericit al comunismului. L-am văzut pe nerăsuflate, de 3 ori în 2 zile consecutive şi de fiecare dată mai adăugăm câte ceva pe lista lucrurilor nou descoperite.