Faptele pe care nimeni nu le va uita.

Regizorul Stanley Kramer şi-a clădit cariera cu ajutorul unor filme despre etică si probleme sociale, demontând subiecte tabu ale vremurilor sale, în special rasismul (The Defiant Ones, Guess Who’s Coming to Dinner), fapt care i-a adus laude din partea liberalilor şi critici dure din partea conservatorilor, motiv pentru care aproape fiecare film al său a adus sume uriaşe în conturile producătorilor, care i-au dat mâna liberă lui Stanley Kramer, ştiind că orice controversă înseamnă publicitate gratuită, deci încasări frumoase. Judgement at Nuremberg tratează un subiect încă fierbinte pentru acele vremuri. Nu trecuseră încă douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar sentinţele pe viaţă date la Nurnberg se transformaseră, ca prin minune, în pedepse cuprinse între cinci şi zece ani, stârnind multe polemici în rândul intelectualilor din Statele Unite şi celelalte ţări aliate. Felul în care Stanley Kramer abordează un subiect atât de vast, cu multă grijă şi încercând să menţină echilibrul dintre părţi, i-au determinat pe unii să afirme că reputatul regizor ar avea afinităţi naziste, uitând de faptul că cineastul aparţine religiei iudaice. Într-adevăr, se poate ca unii naţionalişti să vadă în demersul lui Kramer o încercare de a-i absolvi de vină pe cei care au trăit sub dominaţia lui Hitler şi i s-au supus orbeşte, dar argumentele pe care filmul le aduce nu pot lăsa spectatorul nepăsător. Acest film îndeamnă la o clipă de gândire şi un exerciţiu de imaginaţie foarte simplu. Voi cum aţi fi acţionat într-o ţară condusă de un dictator feroce? Aţi fi încercat să luaţi atitudine, dar să suportaţi consecinţele sângeroase, ori v-aţi fi acceptat noua viaţă şi traiul bazat pe un nou set de legi morale?

Pentru prima dată împreună. Din nou.

La 19 ani de la lansarea comediei This Is Spinal Tap, Christopher Guest, Michael McKean şi Harry Shearer s-au reunit pentru a realiza un nou mockumentar despre lumea muzicii. A Mighty Wind este penultimul film al lui Guest (deocamdată) şi singurul care a obţinut o nominalizare la Oscar, după ce Best in Show fusese nominalizat la Globurile de Aur. Filmul aduce în atenţia spectatorilor eforturile de a reuni câţiva artişti folk, foste mari vedete ale anilor ‘60, pentru organizarea unui omagiu închinat unui mogul al muzicii, Irving Steinbloom, de abia stins din viaţă. La fel ca şi celelalte pelicule marca Christopher Guest, structura conduce către un moment de climax, mult aşteptat de spectator, însă A Mighty Wind se remarcă prin abordarea diferită a regizorului, care îşi respectă mai mult personajele şi creează o comedie cu nuanţă dramatică mai pronunţată. Cântecele utilizate în film au fost compuse de Christopher Guest, Michael McKean şi Harry Shearer, aceiaşi care au pus la punct muzica interpretată de Spinal Tap în filmul din 1984. De această dată efortul a fost răsplătit cu un premiu Grammy şi o nominalizare meritată la Oscar. Catherine O’Hara, Eugene Levy, Parker Posey, Fred Willard, Bob Balaban, Jennifer Coolidge, obişnuiţi ai filmelor lui Christopher Guest, nu lipsesc nici de această dată din distribuţie.

După moartea lui Irving Steinbloom, un iubitor al muzicii folk şi deţinător al unei case de discuri specializată pe acest gen, copiii acestuia decid că singurul omagiu demn de măreţia tatălui nu ar putea fi decât un concert la care să participe toţi artiştii folk lansaţi de Steinbloom.

Un adevăr mult prea înfricoşător pentru a putea fi uitat.

Istoria Argentinei reprezintă un lung şir de vărsări de sânge, zbucium, nemulţumiri şi multe nedreptăţi. Luis Puenzo, într-un context politic nefavorabil, are curajul de a-şi expune punctul de vedere şi de a prezenta lumii întregi un adevăr crunt, dar care nu trebuie uitat. La historia oficial (Versiunea oficială) este una dintre cele mai importante producţii din “ţara tangoului”, câştigând un premiu Oscar pentru cel mai bun film străin, precum şi o nominalizare pentru scenariu. Povestea din spatele filmului este atât de incitantă încât s-ar putea realiza o nouă producţie despre greutăţile prin care au trecut realizatorii pentru a finaliza un film pe care regimul militar din Argentina nu îl vroia lansat. Luis Puenzo spune povestea “generaţiei furate”, adică numeroşii tineri care au dispărut din societate în timpul Războiului Murdar, un conflict violent susţinut de statul argentinian şi îndreptat împotriva militanţilor cu viziuni de stânga, în timpul dictaturii lui Jorge Rafael Videla. Între 1976 şi 1983, mii de simpatizanţi ai stângii au dispărut fără ca trupurile lor să fie găsite vreodată. Operaţiunile au fost purtate în deplină linişte, au fost efectuate răpiri, iar oamenii aruncaţi din avioane în mijlocul Oceanului Atlantic. Cercetările au conchis că aproximativ 30 000 de oameni au dispărut în timpul acestor operaţiuni.

Pelicula regizată de Luis Puenzo nu îşi propune să studieze acest fenomen în ansamblul său, ci din prisma dramei unei familii al cărei destin se va intersecta cu tragedia produsă de dispariţiile din Argentina. Alicia (Norma Aleandro) este o profesoară de istorie la un liceu din Buenos Aires.

Joint Custody Blows.

Noah Baumbach ar trebui să fie un nume sonor pentru majoritatea celor interesaţi de fenomenul filmului american independent, în special pentru admiratorii lui Wes Anderson, alături de care a lucrat în câteva rânduri. Deşi este la modă să afirmi că cinematografia americană nu se ridică la nivelul celei de pe “bătrânul continent”, există foarte multe producţii realizate peste Ocean care concurează cu filmul european de artă. The Squid and the Whale este un lungmetraj bazat pe evenimente reale petrecute în copilăria cineastului Noah Baumbach. Filmul a fost scris de Baumbach cu scopul de a i-l preda lui Wes Anderson, însă acesta din urmă a refuzat oferta, considerând că este o poveste mult prea personală pentru a putea fi spusă de altcineva decât autorul ei, încercând să îl convingă pe Noah Baumbach să regizeze singur acest film. A durat patru ani până au fost strânşi banii necesari pentru ca această poveste să fie transpusa pe celuloid, dar efortul i-a adus lui Baumbach prima nominalizare la Oscar din carieră, întărindu-i renumele în rândul producătorilor.

Noah Baumbach a avut norocul de a lucra cu câţiva actori dedicaţi nobilei lor meserii. Laura Linney şi Jeff Daniels, acompaniaţi de tinerii Jesse Eisenberg, Owen Kline şi Anna Paquin, alcătuiesc nucleul principal, iar regia sigură a lui Noah Baumbach conturează un film mic, dar sincer, care tratează fără menajamente o temă interesantă şi actuală: divorţul şi impactul acestuia asupra celor implicaţi, îndeosebi a copiilor. Familia Berkman reprezintă un model pentru societatea americană a anilor ‘80.