Stilul lui Michelangelo Antonioni a fost de la bun inceput asociat cu inovatia. Desi filmografia sa ne trimite in directia neorealismului, regizorul fiind preocupat cu constructia unui univers cat mai apropiat de realitate, Antonioni a inclinat de multe ori spre imagini superbe, incadraturi duse spre perfectiune, unghiurile cele mai expresive, atribute pe care cineastii realisti nu le luau intotdeauna in serios. Mare parte din impresia de realism a filmelor italianului este data de montajul simplu, fara vreun grad de spectaculozitate, treceri simple de la secventa la secventa, uneori dandu-ne impresia ca filmul nici nu a trecut prin cabina de editare. L’avventura a fost lansat in acelasi an cu La dolce vita, filmul lui Federico Fellini, iar cinefilii erau deja impartiti in doua tabere. Unii admirau povestea de dragoste din pelicula lui Antonioni, altii erau de partea peisajului decadent al Romei vazute de ochii lui Fellini. In cele din urma, La dolce vita a obtinut premiul Palme d’Or, iar L’avventura a castigat Premiul special al juriului, o distinctie prin care Antonioni era recunoscut drept inventatorul unui nou limbaj cinematografic.

Anna (Lea Massari) trece prin greutatile pe care o relatie la distanta le implica. Isi doreste sa rupa relatia cu Sandro (Gabriele Ferzetti), insa ajunge in apartamentul sau si uita de tot sub influenta farmecului barbatului. Cei doi pleaca impreuna cu un grup de prieteni intr-o croaziera pe mare. Iahtul ancoreaza pe o insulita, iar pasagerii o viziteaza in grupuri fragmentate. Anna dispare intr-un mod miraculos dupa o discutie dura cu Sandro si este de negasit.