Primul mare film al lui Federico Fellini, I vitelloni, ne aduce dinaintea ochilor un peisaj in care sunt trasate cateva dintre temele cu care maestrul italian va lucra si mai tarziu. Fellini realizeaza cinci portrete ale unor barbati aflati in clipe de rascruce ale vietii lor. Fiecare dintre ei lupta pentru a-si depasi conditia, insa numai unul dintre ei va reusi sa isi duca pana la capat visul. Realizat in 1953, I vitelloni se remarca drept prima capodopera din cariera regizorului care ne-a lasat titluri precum La dolce vita si Otto e mezzo. Filmul a fost remarcat si peste Ocean, unde a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Fellini nu lucreaza cu o distributie formata din actori cunoscuti, dorindu-si sa realizeze un film in spiritul neorealist al vremii. Dupa I vitelloni va urma La strada, iar dupa aceea italianul va renunta cu totul la neorealism. Filmul spune povestea unor oameni dezolati, contureaza peisajul unui oras de provincie, unde Roma este doar un loc la care numai se poate visa, motiv folosit de Fellini si in Amarcord sau Roma. Regizorul concepe povestile a cinci barbati aflati in momente de cotitura ale vietii, fiecare dintre ei dorindu-si sa evadeze din acest loc plictisitor si lipsit de pasiune.

Fausto (Franco Fabrizi) este un amorez de inalta clasa, insa ultima sa cucerire, Sandra (Leonora Ruffo), sora celui mai bun prieten al sau, Moraldo (Franco Interlenghi), ramane insarcinata, iar barbatul se vede obligat sa o ia de sotie. Casatoria pare sa il schimbe, iar viata de familie ii prieste, insa acestea sunt doar aparente, caci, in realitate, el continua sa se uite dupa femei frumoase si sa le faca avansuri.

Acest film impresionant prezinta viata unei maicute din secolul al XVII-lea, care-si renega viata monahala. La religieuse a fost regizat si scris de unul dintre pionerii Noului Val Francez, Jacques Rivette, in colaborare cu Jean Gruault, in 1966. Cei doi au lucrat impreuna si la crearea filmului de debut al lui Rivette Paris nous appartient, dar rezultatele nu se compara cu ce va voi descrie in randurile urmatoare.

Suzanne Simonin, interpretata de Anna Karina, este o fata de 17-18 ani care este obligata de catre parinti sa adopte viata simpla de maicuta. Ulterior aflam ca motivul acestor fapte este acela ca fata este un copil nelegitim, fapt puternic condamnat in societatea secolului al XVII-lea (si chiar si in zilele noastre). Ea ajunge sa faca parte dintr-un ordin de maicute foarte auster si strict. Aceste conditii, impreuna cu dorinta de a fi libera in lumea exterioara si faptul ca nu-si aminteste sa fi depus juramintele prin care a devenit maicuta, o indeamna sa contacteze un avocat, in vederea parasirii vietii monahale. Din pricina actiunilor sale, Suzanne este marginalizata, infometata si batjocorita, fiind considerata o tradatoare sau chiar posedata de diavol.

Stilul lui Michelangelo Antonioni a fost de la bun inceput asociat cu inovatia. Desi filmografia sa ne trimite in directia neorealismului, regizorul fiind preocupat cu constructia unui univers cat mai apropiat de realitate, Antonioni a inclinat de multe ori spre imagini superbe, incadraturi duse spre perfectiune, unghiurile cele mai expresive, atribute pe care cineastii realisti nu le luau intotdeauna in serios. Mare parte din impresia de realism a filmelor italianului este data de montajul simplu, fara vreun grad de spectaculozitate, treceri simple de la secventa la secventa, uneori dandu-ne impresia ca filmul nici nu a trecut prin cabina de editare. L’avventura a fost lansat in acelasi an cu La dolce vita, filmul lui Federico Fellini, iar cinefilii erau deja impartiti in doua tabere. Unii admirau povestea de dragoste din pelicula lui Antonioni, altii erau de partea peisajului decadent al Romei vazute de ochii lui Fellini. In cele din urma, La dolce vita a obtinut premiul Palme d’Or, iar L’avventura a castigat Premiul special al juriului, o distinctie prin care Antonioni era recunoscut drept inventatorul unui nou limbaj cinematografic.

Anna (Lea Massari) trece prin greutatile pe care o relatie la distanta le implica. Isi doreste sa rupa relatia cu Sandro (Gabriele Ferzetti), insa ajunge in apartamentul sau si uita de tot sub influenta farmecului barbatului. Cei doi pleaca impreuna cu un grup de prieteni intr-o croaziera pe mare. Iahtul ancoreaza pe o insulita, iar pasagerii o viziteaza in grupuri fragmentate. Anna dispare intr-un mod miraculos dupa o discutie dura cu Sandro si este de negasit.

James Bond s-a intors in actiune.

Pana acum am vazut forte malefice la lucru, dar probabil era timpul sa se treaca la o amenintare mai reala. James Bond revine in Goldfinger, unde misiunea sa il poarta din nou in compania femeilor frumoase si a raufacatorilor dornici de imbogatire peste noapte. De aceasta data romanul lui Ian Fleming urmareste o posibila catastrofa financiara pentru SUA, atunci cand un om de afaceri relativ “curat” pune la cale sa jefuiasca Fort Knox, cea mai mare banca de pe teritoriul american, unde guvernul isi tine rezervele de aur. Sub indrumarea lui Guy Hamilton, cel care va mai reziga ulterior cateva filme marca James Bond, Sean Connery il interpreteaza din nou pe enigmaticul agent 007 in lupta acestuia impotriva unei conspiratii de nivel mondial.

Puternicul om de afaceri Auric Goldfinger initiaza Operatiunea Grand Slam, o schema ce urmareste “cucerirea” Fortului Knox si distrugerea economiei mondiale. James Bond trebuie sa opreasca planul adversarului sau, insa inainte de acesta trebuie sa se ocupe de Oddjob, servitorul personal al lui Goldfinger. Ca de obicei misiunea lui Bond se contopeste cu o poveste de dragoste frumoasa, de aceasta data cea vizata fiind Pussy Galore (Honor Blackman).