Roger Moo7re is James Bond.

Producătorii Live and Let Die au încercat să-l readucă în rolul principal pe Sean Connery şi întrucât tentativa lor s-a soldat cu un eşec, s-au văzut nevoiţi să caute un înlocuitor pentru ‘veteranul’ seriei. Cel care a preluat moştenirea legendei James Bond a fost Roger Moore şi acum, după vizionare, pot afirma că actorul britanic s-a integrat foarte bine în pielea agentului 007. Are şarm, un simţ al umorului, o prezenţă mai mult decât impunătoare, zis pe scurt, are toate atuurile pentru a-l interpreta pe Bond. Nu ştiu măsura în care George Lazenby ar fi fost o soluţie de rezervă sau nu, dar consider că ar fi dus întreaga serie pe o pantă descendentă. În regia aceluiaşi Guy Hamilton, Live and Let Die este o producţie reuşită, însă nu străluceşte aşa cum i se cuvine unui film James Bond.

Acţiunea îl urmăreşte pe agentul 007 în încercarea de a afla motivul asasinării a trei agenţi aflaţi în misiuni în colţuri diferite ale lumii. Ceea ce descoperă bărbatul este o reţea globală de trafic de heroină condusă de Kananga, un diplomat de pe o insulă mai puţin cunoscută, în colaborare cu Mr. Big, un gangster american pur sânge. Bond

Bond is back…with a vengeance.

Ultima apariţie pentru Sean Connery în rolul lui James Bond a marcat finalul unei epoci în seria cu acelaşi nume, o perioadă dominată de o evoluţie de la un personaj anonim la un nume pe care toţi cinefilii îl cunosc în prezent. Diamonds Are Forever reprezintă o mică operă de artă a lui Guy Hamilton, un spectacol vizual ce antreanează într-o acţiune spectaculoasă un agent 007 revenit în forţă şi cu o dorinţă de răzbunare ce depăşeşte orice limită. Producţia din 1971 este fără îndoială cea mai reuşită de până acum, Sean Connery dând o ultimă reprezentaţie de nota 10. Dacă m-aş fi născut în urmă cu 50 de ani Diamonds Are Forever ar fi fost fără îndoială filmul meu preferat şi tind să cred în continuare că încă mai stârneşte nostalgie printre iubitorii clasicului personaj 007. 1971 nu a fost un an marcat de foarte multe producţii de anvergură şi în acest context adaptarea după celebrul roman al lui Ian Fleming a venit probabil ca o lovitură în box-office-ul vremii. Ceea ce nu reuşesc să înţeleg sunt criticile pe care Diamonds Are Forever le-a primit la vremea respectivă. A fost criticată maniera în care acţiunea s-a desfăşurat, afirmându-se că influenţele americane s-au simţit din plin în poveste, a fost desfiinţată chiar şi interpretarea lui Sean Connery, considerat mediocru şi lipsit de inspiraţie. Însă eu consider că toate aceste

Această recenzie conţine spoilere.

O dragoste plină de nervi.

Dragostea este o tematică greu de abordat în cinematografie şi în mare măsură succesul respectivelor filme se datorează veridicităţii, autenticităţii şi mai ales poveştii ce păstrează o legătură strânsă cu realitatea. Maniera în care iubirea este abordată în prezent în producţiile siropoase mă lasă rece şi-mi demonstrează cât de mult a degenerat acest sentiment general-uman. Nu este deloc normal ca filme precum The Notebook, A walk to remember şi multe altele care aduc lacrimi în ochii spectatorilor de ambele genuri să fie considerate capodopere ale genului. Nu este posibil să ignorăm clasicele producţii bazate pe aceeaşi tematică, neavând aici rost să le mai introduc titlurile, aşa cum este lipsă de bun simţ perspectiva în care se contruiește un film romantic în anul 2010. Nu există destine făcute să se intersecteze, nu există dragoste la prima vedere între 2 oameni care nici măcar nu ştiu pe ce lume trăiesc aşa cum nu putem vorbi nici de clişee ieftine menite să facă tinerele fete să viseze la un Făt-Frumos coborât din Paradis special pentru ele. Nu, în realitate iubirea te distruge şi momentele de bucurie nu sunt chiar atât de dese. Trebuie să recunosc că înainte de a viziona Annie Hall, Woody Allen era pentru mine un simplu regizor, un om micuţ şi frustrat care scoate filme în fiecare an, dar care nu reuşeşte să iasă în evidenţă. Deşi văzusem Vicky Cristina Barcelona, o mini-operă de artă a lui Allen, a trebuit să vizionez Annie Hall pentru a fi

Primul lungmetraj al lui Milos Forman setează deja caracteristicile inovatoare pe care cineastul cehoslovac le va utiliza şi în următoarele sale producţii. Cerný Petr nu se bucură de prestigiul celorlalte filme ale dublului câştigător al premiului Oscar, însă este un film deosebit. Forman izbuteşte să realizeze o comedie de moravuri, criticând societatea comunistă şi mentalităţile induse de aceasta, împletind mai multe teme de interes major, unele dintre ele regăsindu-se şi în filmele care i-au întărit reputaţia regizorului cehoslovac: Iubirile unei blonde şi Balul pompierilor. Milos Forman tratează într-un film de nici nouăzeci de minute teme precum complexul masculin al virginităţii, greutatea vieţii sub regimul comunist, metehnele cetăţenilor cehoslovaci, relaţiile dintre părinţi şi copii, dificultăţile relaţiilor amoroase etc. Deşi este lungmetrajul de debut al cineastului ceh, Milos Forman construieşte o operă în care nu îşi trădează lipsa de experienţă în câmpul cinematografiei, punând încă din start o temelie puternică a unei filmografii alcătuită exclusiv din capodopere.

Petr (Ladislav Jakim) este un adolescent obişnuit, născut şi crescut în Cehoslovacia comunistă. Complexat de faptul că nu şi-a început viaţa sexuală, îndrăgostit de frumoasa Asa (Pavla Martinkova), trăind cu părinţii într-un apartament minuscul, fără prea mulţi bani, el îşi găseşte o slujbă de ucenic într-un magazin alimentar cu autoservire.