Nothing is real, everything is possible.

Sunt unele filme care pur şi simplu se joacă cu mintea ta umilă şi te trimit după vizionare într-o lume a întrebărilor fără răspuns. Orice ai face nu poţi găsi un fir logic al evenimentelor şi oricât ai încerca să desluşeşti semnificaţiile ascunse ale acţiunii nu numai că ajungi să te încurci mai mult, dar se mai nasc şi alte nelămuriri. Mr. Nobody intră cu siguranţă în categoria acestor filme, o selecţie cu totul unică din care fac parte producţii care de care mai spectaculoase şi cu poveşti mai încurcate decât ar visa orice spectator mediocru. În regia lui Jaco Van Dormael şi cu un scenariu semnat de aceeaşi persoană, drama promite un adevărat spectacol pentru doritorii acestui gen. Distribuţia este de asemenea una bine aleasă, cu actori poate nu foarte cunoscuţi, dar care dau o reprezentaţie originală şi conferă filmului nota de mister pe care o cere scenariul.

Povestea îl urmăreşte pe Nemo (Jared Leto), un om aparent normal, dar care deţine un secret ce-l face unic printre semenii săi. Este capabil de a schimba cursul evenimentelor în universuri paralele şi chiar dacă toată această ‘ mişcare’ între dimensiuni are forma unui vis, Nemo trece prin mai multe întâmplări decât este necesar pentru un om normal. Filmul are forma unui interviu dat într-un viitor îndepărtat unui reporter, bărbatul fiind

Era de aşteptat să vedem în cel mai scurt timp posibil o parodie la seria Twilight, aşa cum era la fel de evident faptul că TVA-ul urma să crească la 24%, determinând o scumpire în masă a tuturor produselor şi serviciilor. Poate că efectul dorit de Guvern nu va fi cel aşteptat din pricina faptului că banii colectaţi nu vor fi de ajuns pentru deficitul bugetar şi automat se va impune necesitatea unor alte taxe şi impozite, pe lângă TVA-ul şi aşa uriaş. Se va ajunge la o saturaţie de taxe şi ţinând cont că în România aproximativ jumătate din populaţie munceşte şi, teoretic, plăteşte impozite, se va ajunge la un moment dat la o criză totală ce va testa serios buzunarul românului de rând. Oricât de mult mi-aş dori să vorbesc acum despre economia României sunt nevoit să abordez o altă analiză, implicit o scurtă recenzie la Vampires Suck, ‘un film cu vampiri’ aşa cum se autoproclamă, dar în fond o parodie Twilight pur-sânge. În regia echipei formate din inegalabilii Jason Friedberg şi Aaron Seltzer, cei care au mai adus pe marile ecrane Epic Movie, un rateu de proporţii epice, Date Movie, un alt film la fel de prost ca şi ideea de a include în titlu sintagma ‘movie’, Meet the Spartans, o parodie cu bugetul unui azil de bătrâni şi efecte speciale făcute în Paint. Nu

Soţul perfect. Ţinta perfectă.

Killers reprezintă ‘filmul de vară’ ideal, în esenţa pură a sintagmei folosite. Avem doi actori cunoscuţi: Ashton Kutcher şi Katherine Heigl, avem efectele speciale tipice genului, avem până şi clasica poveste de dragoste din Europa. Mai rămâne să combinăm toate acestea cu o acţiune ireală, eventual ceva în genul James Bond, Agentul 007, varianta mai tânără, punem un nume cu o sonoritate cât mai mare: Killers şi cred că ne-am ales cu un mini-succes în box-office, eventual cu câteva milioane de dolari profit în buzunarele producătorilor. Spectatorii primesc ce au vrut, adică acţiune şi dragoste, iar cei din spatele filmului îşi mai pot mări colecţia de maşini de lux cu încă vreo două exemplare rare, eventual ceva de epocă. E de ajuns să ne uităm pe lista filmelor lui Robert Luketic şi acest aspect ne spune mai multe decât am scoate din fişa sa matricolă: The Ugly Truth, o comedie mediocră cu mici răbufniri ale comicului, sau Legally Blonde, o producţie ce a fost difuzată pe posturile romaneşti mai ceva ca recenta arestare a lui Dan Diaconescu.

Povestea o urmăreşte pe Jen (Katherine Heigl), venită în Franţa în vacanţă împreună cu familia. Ea dă din întâmplare peste Spencer (Ashton Kutcher), prin coincidență un agent secret, spion şi toate cele, aflat în misiune.

Această recenzie conţine spoilere.

O dragoste plină de nervi.

Dragostea este o tematică greu de abordat în cinematografie şi în mare măsură succesul respectivelor filme se datorează veridicităţii, autenticităţii şi mai ales poveştii ce păstrează o legătură strânsă cu realitatea. Maniera în care iubirea este abordată în prezent în producţiile siropoase mă lasă rece şi-mi demonstrează cât de mult a degenerat acest sentiment general-uman. Nu este deloc normal ca filme precum The Notebook, A walk to remember şi multe altele care aduc lacrimi în ochii spectatorilor de ambele genuri să fie considerate capodopere ale genului. Nu este posibil să ignorăm clasicele producţii bazate pe aceeaşi tematică, neavând aici rost să le mai introduc titlurile, aşa cum este lipsă de bun simţ perspectiva în care se contruiește un film romantic în anul 2010. Nu există destine făcute să se intersecteze, nu există dragoste la prima vedere între 2 oameni care nici măcar nu ştiu pe ce lume trăiesc aşa cum nu putem vorbi nici de clişee ieftine menite să facă tinerele fete să viseze la un Făt-Frumos coborât din Paradis special pentru ele. Nu, în realitate iubirea te distruge şi momentele de bucurie nu sunt chiar atât de dese. Trebuie să recunosc că înainte de a viziona Annie Hall, Woody Allen era pentru mine un simplu regizor, un om micuţ şi frustrat care scoate filme în fiecare an, dar care nu reuşeşte să iasă în evidenţă. Deşi văzusem Vicky Cristina Barcelona, o mini-operă de artă a lui Allen, a trebuit să vizionez Annie Hall pentru a fi