Viaţa este o comedie. Totul stă în îndemânare.

Ţin minte şi acum prima vizionare a acestei comedii. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost chiar foarte bună, distribuţia părând la momentul respectiv cea mai bine aleasă. Bruce Willis încă era ‘omul invincibil’, Matthew Perry era în al nouălea cer cu serialul Friends, iar regizorul Jonathan Lynn a profitat de ocazie pentru a produce un film vizionabil cu multe glume bune. Aşa cum era de aşteptat, a doua vizionare, cu mult mai recentă şi mai ‘proaspătă’ mi-a distrus complet viziunea asupra The Whole Nine Yards, lăsându-mă plictisit după primele 30 de minute şi făcându-mă la final să nu fiu nevoit să vizionez şi a doua parte din 2004. Glumele sunt bune, filmul are o anumită coeziune, iar actorii chiar se descurcă bine în situaţiile în care sunt puşi, dar parcă lipseşte ceva. Simt că am vizionat o comedie lipsită de esenţă, ceva care te atrage şi pe urma îți un şut în fund. Sau stai, că există un termen pentru aşa ceva: comercial. Cel puţin asta este impresia pe care The Whole Nine Yards mi-a lăsat-o după îndelungi

Come to meet my little friend!

Brian De Palma este un regizor cu suisuri si coborasuri in cariera. Este capabil sa construiasca o capodopera dintr-un scenariu nu prea promitator si la urmatorul film sa masacreze o idee ingenioasa. De numele acestui regizor, coleg de facultate cu Steven Spielberg, se leaga cateva titluri care au devenit filme de cult: Carrie, Scarface si The Untouchables. Scarface este un exemplu negativ de regie, De Palma preluand un material foarte bine scris de Oliver Stone si transformandu-l intr-un film care nu se ridica nici macar la jumatate din ce ar fi trebuit sa obtina in mod normal. Parerile despre Scarface sunt impartite si situate la poluri opuse. Unii il considera o capodopera, altii il blameaza pentru violenta fara rost si tragismul exagerat. Eu ma situez undeva la mijloc, pentru ca nu am cum sa nu pomenesc de rolul senzational pe care Al Pacino il face, dar nici nu pot sa nu remarc elemente kitsch in decorul si imaginea filmului, interpretari false ale unor actori din partituri secundare si episodice, precum si o senzatie de nesiguranta pe care Brian De Palma o transmite.

In 1980, regimul comunist cubanez ia decizia de a goli inchisorile si a-si deporta detinutii in Statele Unite ale Americii sub pretextul ca acestia sa isi revada rudele. Noii veniti primesc statutul de refugiati politici, iar printre acestia se numara si Tony Montana (Al Pacino), fost condamnat in Cuba, decis sa isi construiasca o noua viata in “tara tuturor posibilitatilor”. Pentru a primi cartea verde, impreuna cu prietenul sau, Manny (Steven Bauer), Tony ucide un alt detinut cu statut de refugiat politic, iar dupa eliberare se angajeaza ca spalator de vase, dar nu trebuie sa astepte mult, pentru ca mafia cubaneza din Miami ii propune o prima misiune, una periculoasa, dar bine platita.

Sunt tineri… Sunt indragostiti… Si omoara oameni…

Absolut fiecare film despre spargatori de banci imprumuta cateva elemente de la acest celebru cuplu de gangsteri cunoscuti in toata lumea doar ca Bonnie si Clyde. Exista multe alte filme despre cei doi jefuitori de banci, unul dintre ele va aparea chiar si anul viitor, iar Bonnie va fi jucata de Hillary Duff (!?), s-au scris si cantece, au aparut si piese de teatru. Se vede ca America este tara tuturor posibilitatilor, caci numai aici raufacatorii au parte de un asemenea tratament si reusesc sa ramana in constiinta colectiva. Oricat de mult s-ar stradui acesti producatori sa le faca o imagine buna lui Bonnie si Clyde, in esenta cei doi au fost doar niste criminali notorii si atat, iar acest film romanteaza atat de mult povestea lor incat acestia ajung sa aiba imaginea unor staruri rock la care ar trebui sa ne inchinam.

Warren Beatty si Faye Dunaway sunt starurile alese pentru a intruchipa doua figuri legendare ale culturii pop americane. Nici ca se putea face o alegere mai buna, caci Warren Beatty era la ora aceea cel mai dorit barbat de pe planeta, iar Faye Dunaway era o adevarata femme fatale a acelor ani, dar si o foarte apreciata actrita. Clyde Barrow (Warren Beatty) a fost doar un mic pungas pana in momentul in care a cunoscut-o pe Bonnie Parker (Faye Dunaway), de care s-a indragostit atat de tare incat i-a spus ca este un jefuitor de banci de clasa.

Puterea nu poate distruge destinul.

Pentru multi fani ai seriei The Godfather, partea a treia a insemnat o mare dezamagire, in ciuda unor recenzii pozitive venite din partea criticilor importanti, precum si a celor sapte nominalizari la Oscar, inclusiv pentru regie si cel mai bun film. Adevarul este ca filmul care intregeste trilogia se indeparteaza foarte mult de esenta primelor doua si apuca alte carari, in acelasi simtandu-se si o acuta lipsa de inspiratie in partea de scenariu, care de data aceasta a fost unul original, scris special pentru ecran de aceeasi echipa formata din Mario Puzo si Francis Ford Coppola. Al Pacino revine in rolul lui Michael Corleone, dar pare ca nu se mai regaseste atat de bine in pielea unui personaj ajuns la o varsta venerabila si peste care au trecut multe evenimente grele. Din vechea distributie le vom mai regasi doar pe Diane Keaton si pe Talia Shire, restul personajelor cunoscute din filmele anterioare disparand din scena. Francis Ford Coppola face o alegere buna si una total gresita. Decizia buna este cooptarea lui Andy Garcia in rolul nepotului lui Michael Corleone, iar decizia neinspirata este distribuirea fiicei sale, Sofia Coppola, in rolul fetei lui Corleone, cea care se va implica intr-o relatie incestuoasa cu varul ei.

Michael Corleone (Al Pacino) a trecut peste perioada grea abatuta asupra sa in anii ‘50, iar acum suntem in 1979, cand este unul dintre cei mai puternici oameni din America, dar simte ca sfarsitul i se apropie si este cazul sa isi gaseasca un inlocuitor. Filmul il surprinde pe capul familiei Corleone incercand sa obtina iertarea pentru pacatele sale, el transormandu-se intr-un filantrop si lasand la o parte delictele si faradelelegile comise de grupul sau mafiot.