Câteodată alegi un film la întâmplare şi te rogi ca respectiva producţie să merite efortul minim depus. Este şi cazul My Last Five Girlfriends, un film de a cărui existenţă nu ştiam până ieri seară, însă cum povestea părea una destul de interesantă şi prietenul meu, Imdb, îmi zisese că e o comedie destul de bună, am riscat şi recunosc acum că aşteptările mi-au fost depăşite. Deşi distribuţia nu este cea mai strălucită, formată cel mai probabil din actori cunoscuţi doar în Marea Britanie şi împrejurimi, comedia lui Julian Kemp, bazată pe cartea lui Alain de Botton, este o combinaţie de umor şi dramă, prezentată oarecum într-o manieră ironică şi cu mult prea optimistă.

Povestea îl urmăreşte pe Duncan (Brendan Patricks), un om normal care ajunge în pragul sinuciderii din cauza celor 5 relaţii ratate care îi marcaseră trecutul recent. Începând cu Natalie, continuând cu Olive, Rhona, Wendy şi terminând cu Natalie, istoricul romantic al bărbatului este unul nedemn de povestit nepoţilor, fiind marcat de lipsa iubirii, fiind înşelat, distrus de pasiuni diferite şi multe alte aspecte care puneau piedică oricărei tentative de a avea o relaţie de

• Aurora
• Caravana Cinematografică
• Bună! Ce faci?
• Medalia de onoare
• Marţi, după Crăciun

După un episod dedicat în întregime animaţiilor m-am gândit că nu ar fi o idee rea să aduc în atenţia cinefililor şi câteva producţii romaneşti ce urmează a fi lansate pe marile ecrane sau care au cunoscut deja ochiul spectatorului. Nu voi scrie despre fiecare film în parte, preferând în schimb o abordare generală a titlurilor din acest episod. Se ştie că filmul românesc are o componentă vitală ce-l distanţează de producţiile americane, chiar şi europene: raportul strâns cu realitatea, fie ea istorică, socială, etică etc. Filmele prezintă înainte de toate poveşti de viaţă, majoritatea inspirate din anii de comunism, în prezent încercându-se o altfel de abordare la nivelul tematicilor. Poate că după 20 de ani ar fi timpul să trecem mai departe, aici remarcându-se producţii contemporane ce abordează tematica societății în continuă degradare. O altă trăsătură a filmului românesc este negativismul, dar şi maniera în care este prezentată ţara noastră. Umorul este de cele mai multe ori ironic şi nu se poate vorbi de comedii pure. Bineînţeles că există şi excepţii de la regulă, dar marea majoritatea filmelor sunt drame existenţiale ale omului de rând pus în diverse contexte sociale sau istorice. Vă las în continuare să urmăriţi trailerele unor filme ce mi-au captat atenţia. Poate ar fi fost utilă precizarea numelor regizorilor, însă consider că acest lucru ar fi fost inutil în contextul în care majoritatea cinefililor nu cunosc multe detalii despre cinematografia românească, categorie în care intru şi eu.

Când vine vorba de filmele romaneşti pornesc de la premisa că tematica va fi mai mult ca sigur una inspirată din realitatea de zi cu zi. Ar fi ori tematica aceasta, ori cea a vieţii înainte/după revoluţia din ‘89. Probabil acum generalizez prea mult şi sunt sigur că producţiile romaneşti abordează şi alte problematici, însă precum am mai afirmat şi în alte recenzii, cinematografia de pe meleagurile noastră nu este punctul meu forte. Cea mai fericită fată din lume (un titlu de o ironie acidă) este o dramă în regia lui Radu Jude, scenariul fiind o colaborarea a cineastului cu Augustina Stanciu. Recunosc că nu este cel mai reuşit film din ultimii ani, însă am apreciat povestea dureros de reală şi interpretările actorilor implicaţi în acest proiect ce ilustrează societatea românească în starea cea mai pură.

Filmul ne spune povestea Deliei Frațilă (Andreea Boșneag), o elevă de liceu ce tocmai câştigase un Logan Break după ce trimisese trei etichete de suc la un concurs. Povestea debutează cu drumul pe care îl face întreaga familie

This is War. This is Brooklyn.

Este oarecum impresionant modul în care a fost realizat acest film, un thriller foarte bun, cu o distribuţie de excepţie care pune în valoare talentul colectiv al unei întregi echipe de profesionişti. Brooklyn’s Finest aduce pe marile ecrane acel gen de film poliţist ce tranfigurează o lume dură, plină de corupţie, infractori nepedepsiţi şi destine distruse. Din acest punct de vedere îi acord producţiei lui Antoine Fuqua nota 10, însă să nu-l răsfăţăm pe regizor cu prea multe laude. Ceea ce-i lipseşte cu adevărat acestui thriller este un scenariu impecabil, bine construit şi poate cu un final mai bine conturat. Probabil Michael C. Martin, omul din spatele poveştii, a dorit ca deznodământul deschis să transmită un mesaj spectatorului, implicit acelui individ care a rezistat aproape 2 ore în fața filmului şi care doreşte să rămână cu ceva întipărit în minte după ce iese din sala de cinema, respectiv după ce părăseşte confortul canapelei sale, în funcţie de situaţie. Avem de-a face cu o mică încurcătură de idei la final care