Trecerea la expresionism a lui Federico Fellini a coincis cu o schimbare in structura scenariilor filmelor maestrului italian. Incepand cu La dolce vita incep sa apara filme ca Amarcord, Roma, Intervista, care sunt colectii de episoade adunate intr-un lungmetraj. Daca Amarcord este un film prin care Fellini isi arata dragostea pentru orasul copilariei, Rimini, printr-o frumoasa istorisire a unor evenimente desfasurate de-a lungul unui an de viata al orasului, Roma este declaratia de iubire a regizorului pentru orasul care i-a devenit casa la varsta de optsprezece ani, cand a plecat din Rimini, mintindu-si parintii ca va studia dreptul. Desi nu atat de reusit precum a fost Amarcord, care a fost creat la un an dupa Roma, si aceasta este o opera de referinta din filmografia unuia dintre cei mai mari autori de cinema ai tuturor timpurilor. Povestind diverse aspecte specifice numai unei metropole precum capitala Italiei, combinandu-le cu situatii autobiografice, Fellini pune cap la cap cateva episoade care dau nastere unui film in care, timp de doua ore, spectatorul este uluit de imaginea superba, atingerea originala pe care Fellini o are pentru orice aspect al vietii, nostalgia cu care priveste inapoi in timp, la epoca in care cinematograful era plin pana la refuz, iar oamenii obtineau fericirea mult mai usor.

Desi recunoscut drept un adept al expresionismului, Federico Fellini realizeaza in acest film un tablou al Romei intr-o maniera impresionista. In Roma se pune accentul pe simboluri, iar camera surprinde in cadru obiecte fara viata doar pentru ca geniul lui Fellini sa le ofere o incarcatura. Regizorul isi doreste sa surprinda un oras idilic, asa cum el insusi recunoaste chiar in film, cand este intrebat de niste reporteri de ce nu alege sa prezinte adevarata Roma, cu problemele ei sociale, mizeria si saracia. Incepandu-si declaratia de dragoste in timpul copilariei din Rimini, cand vedem felul in care locuitorii se raportau la capitala Italiei ca la un spatiu desprins din legende vechi, filmul continua cu sosirea lui Fellini in Roma, cand face cunostinta cu realitatea.

Cele o suta douazeci de zile de sodomie.

Cititorule, daca nu ai implinit inca optsprezece ani ar fi bine sa nu te uiti la filmul despre care iti voi vorbi. Stiu ca deja ti-am starnit curiozitatea si abia astepti sa afli despre ce este vorba, insa te mai avertizez inca o data: acesta este cel mai controversat film realizat vreodata. Regizat de Pier Paolo Pasolini, figura marcanta a culturii italiene, Salò sau cele 120 de zile de sodomie este un film avand ca tema degradarea umana. Pornind de la scrierile Marchizului de Sade, Pasolini aduce povestea in perioada anilor ‘44, cand Italia se afla sub ocupatie nazista si construieste un peisaj in care violenta extrema, sadismul, tortura mentala si sexuala si perversiunile sunt principalele elemente. Aceasta este ultima opera a lui Pasolini, care avea sa fie asasinat cu putin timp inainte de lansarea filmului. Figura controversata a vietii publice din Italia postbelica, Pier Paolo Pasolini s-a remarcat prin versatilitatea sa artistica, fiind un poet de seama, dar si un foarte bun regizor de film si avand o activitate bogata in presa. Homosexual declarat si membru al Partidului Comunist, artistul a atras antipatia extremistilor si a fost asasinat brutal, fiind calcat cu masina de cateva ori. Crima a ramas un mister pana in zilele noastre.

Plasat in Italia ultimilor ani ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, Salò ne introduce in atmosfera linistita a Nordului tarii. Patru nazisti bogati pun la cale un ritual mai deosebit si rapesc optsprezece adolescenti, noua baieti si noua fete. Acestia sunt transportati la o frumoasa vila dintr-o zona departe de tumultul civilizatiei moderne si timp de o suta douazeci de zile sunt supusi celor mai degradante perversiuni, sunt torturati mental si sexual, sodomizati, umiliti, tratati precum animalele.

Opera lui Federico Fellini poate fi impartita foarte simplu in doua mari categorii: filme pe care si-a dorit sa le faca si filme pe care le-a realizat pentru ca apoi sa poata crea peliculele din prima categorie. Relatiile lui Fellini cu producatorii au fost mereu foarte bune. Imaginati-va ca Angelo Rizzoli i-a lasat un buget impresionant pe mana in conditiile in care Fellini nu avea nicio idee despre cum va arata filmul, astfel nascandu-se superbul  8½, povestea regizorului care nu mai simte nimic legat de filmul sau si se vede in postura unui blocaj creator. La strada este filmul care deschide seria marilor capodopere “fellinesti”, totodata si prima sa opera castigatoare de Oscar. Realizat la un an dupa Il vitellone, primul sau succes la critica, acest film abunda in teme care vor deveni mai tarziu leitmotivele operei regizorului nascut in Rimini: circul, clownii, singuratatea, paradele, barbatul vazut ca monstru, precum si perspectiva omului intors pe malul marii pentru a gasi raspunsurile cautate.

Scenariul simplu istoriseste calatoria Gelsominei (Giulietta Masina) alaturi de circarul Zampano (Anthony Quinn) prin Italia. Fata este vanduta de familia ei pentru suma de zece mii de lire dupa ce fiica mai mare fusese si ea vanduta, insa murise. Gelsomina, foarte atrasa de lumea circului, este mandra ca va sta alaturi de un om al spectacolului si, inocenta din fire, crede ca va invata la randul ei secrete de meserie. Adevarul este ca Zampano stie un singur truc, acela de a rupe lantul folosindu-si forta pieptului.

Dulcea viata.

Desi a facut o multime de roluri exceptionale, Marcello Mastroianni a ramas intiparit in memoria cinefililor cu aceasta fina partitura din La dolce vita. Adesea numit de critici drept cel mai bun film al lui Federico Fellini, La dolce vita este, cu siguranta, punctul de cotitura al carierei legendarului regizor italian, deoarece este bariera care separa opera acestuia facand trecerea de la neorealismul pe care mentorul Roberto Rosselinni i l-a insuflat si expresionismul pe care avea sa il imbratiseze dupa ce isi trateaza depresia citind opera lui Carl Jung, unul dintre promotorii psihanalizei. Cred ca La dolce vita este filmul care a influentat cel mai mult operele cineastilor care i-au urmat lui Fellini. Emir Kusturica, Woody Allen, Martin Scorsese, Tim Burton, Pedro Almodovar si David Lynch il citeaza adesea pe regizorul italian ca fiind unul dintre cineastii care le-au influentat cariera. Elemente din La dolce vita le gasim peste tot, de la filmul Sofiei Coppola, Lost in Translation si pana la reclamele pentru berea Peroni. Termenul “paparazzi” este preluat tot din filmul lui Fellini, prietenul fotograf al personajului principal fiind numit Paparazzo.

Multe din filmele regizate de Federico Fellini au ca substrat elemente din propria viata a regizorului. In 1939, el a plecat din orasul natal, Rimini, pentru a se inscrie la facultatea de drept in Roma si a le face pe plac parintilor, insa adevarul este ca nu a participat vreodata la un curs. A preferat viata boema, asa ca s-a angajat la un ziar de scandal ca reporter, insa era nemultumit de faptul ca trebuia sa fie mereu alaturi de persoanele din inalta societate, pe care le gasea drept lipsite de orice fel de traire, asa ca s-a retras la timpul potrivit, spre deosebire de eroul filmului, care se complace intr-o viata plina de orgii care nu duc nicaieri.