Cu cât văd mai mult film aparţinând cinematografiei est-europene, cu atât mi se întăreşte şi mai pregnant convingerea că în timpul comunismului au fost realizate marile capodopere. Românii au Pădurea spânzuraţilor şi Reconstituirea, maghiarii au Mephisto şi Bizalom, ambele de Istvan Szabo, polonezilor le-au rămas nenumărate capodopere semnate de Andrzej Wajda şi Krzysztof Kieslowski, în vreme ce în Cehoslovacia s-au afirmat doi mari cineaşti ai lumii: Milos Forman şi Jiri Menzel. Opresiunea regimului autoritar i-a determinat pe toţi aceşti artişti să recurgă la metafore şi subtilităţi pentru a se putea exprima fără ca foarfecele cenzurii să taie metri de peliculă, creând câteva dintre operele nemuritoare ale cinematografiei mondiale. Urmărind filmele vechi realizate în blocul comunist, mai puţin cele din Bulgaria, am descoperit în filmul cehoslovac al acelor vremuri un umor pe care astăzi îl mai regăsesc doar la Emir Kusturica (care, culmea, este şcolit la Praga) şi Cristian Nemescu. Ostre sledované vlaky (Trenuri bine păzite) trece drept capodopera absolută a lui Jiri Menzel, lucru datorat, în mare parte, expunerii puternice pe care filmul a avut-o în Europa occidentală, dar şi în Statele Unite, unde filmul a fost premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin. Menzel avea să suporte consecinţele Primăverii de la Praga, libertatea de exprimare fiindu-i vizibil îngrădită după 1968, an în care Balul pompierilor, capodopera lui Milos Forman, este interzis de regim împreună cu alte producţii considerate a fi subversive.

Trenuri bine păzite reprezintă piatra de temelie a unei colaborări ce va dura peste trei decenii, scenariul bazându-se pe un roman de Bohumil Hrabal, cel care îi va oferi multe alte idei de ecranizări lui Jiri Menzel. Filmul debutează cu o naraţiune în genul celebrei deschideri construite de Jean-Pierre Jeunet în Amelie.

Profitând de destalinizarea instalată în Cehoslovacia, Milos Forman realizează două filme foarte curajoase: primul dintre ele, Lásky jedné plavovlásky, cunoscut sub traducerea de Iubirile unei blonde, iar al doilea, Horí, má panenko (Balul pompierilor), devenit un adevărat simbol al cinematografiei cehoslovace. Iubirile unei blonde este un comentariu ironic la adresa regimului comunist, care, sub semnul dirijismului practicat în toate aspectele societăţii, planifica până şi viaţa amoroasă a cetăţenilor, producând drame mai mici sau mai mari. Este greu de crezut astăzi, când citim despre ororile comunismului în Europa de Est, ca un regizor a avut curajul de a realiza un film de un asemenea calibru, trecând peste cenzura regimului, reuşind chiar să ducă filmul în afara graniţelor, ajungând să fie nominalizat şi la Oscar. Milos Forman avea să părăsească Cehoslovacia în timpul înăbuşirii celebrei “Primăveri de la Praga”, care l-a prins în Paris, negociind pentru primul său film american.

Filmul ne vorbeşte despre dramele amoroase ale unei tinere fete, muncitoare într-o fabrică de încălţăminte şi îmbrăcăminte. Blonda se remarcă în peisajul acesta drept cea mai atrăgătoare femeie din fabrică, astfel că atunci când câteva trupe de rezervişti sunt aduse în micul orăşel din sudul ţării, cu scopul precis al partidului de a le ajuta pe tinerele muncitoare să cunoască bărbaţi şi a se mai distra cât să poată munci cu spor în viitor, ea atrage cele mai multe priviri.