Antrenaţi-i, stârniţi-i, daţi-le arme şi lăsaţi-i să ucidă nazişti!

Războiul este o temă serioasă. Pe front se produc adevărate tragedii, sunt ucişi oameni care nu ştiu nici măcar pentru ce luptă, soţi, taţi, copii şi fraţi îşi pierd viaţa şi se întorc între patru scânduri, cu o medalie în piept şi înfăşuraţi într-un steag. Războiul a fost şi este un subiect foarte des adus în discuţie de cineaşti. Lewis Milestone, în 1930, construieşte un film antologic, All Quiet on the Western Front, bazat pe superbul roman al lui Erich Maria Remarque. Datorită resurselor materiale imense utilizate, pelicula este considerată a fi prima superproducţie din istoria cinematografiei, însă importanţa filmului este dată de felul în care subiectul este transpus pe ecran, reliefând inutilitatea războiului, propaganda care le-a inoculat tinerilor idei false şi i-a trimis la o moarte sigură. Şapte ani mai târziu, în Franţa, marele Jean Renoir vorbeşte despre război din perspectiva unor prizonieri. La grande illusion (Marea iluzie) se transforma în metafora perfectă pentru a descrie lipsa de sens a războiului. Însă Hitler nu este de aceeaşi părere, aşa că doi ani mai târziu, în timp ce asculta un disc de Wagner, decide să atace Polonia, stârnind cea mai mare conflagraţie din istorie, prilej pentru David Lean să vorbească despre ironia crudă a războiului, creând una dintre cele mai subtile metafore pe care le-am întâlnit pe marele ecran. În The Bridge on the River Kwai, nişte soldaţi britanici, prizonieri ai japonezilor, construiesc un pod, metaforă a războiului, despre care se spune că ar fi clădit lumea, pentru ca în final acesta să fie distrus de americani. În ciuda acestor poveşti tragice, din care nu trebuie să uităm câteva capodopere precum Apocalypse Now, Johnny Got His Gun, Full Metal Jacket, Saving Private Ryan sau chiar şi The Hurt Locker, vom observa că există şi câteva filme care vorbesc despre război într-o manieră ironică, transformând acest subiect într-unul numai bun pentru o comedie. Cel mai reuşit film de acest gen rămâne, fără dar şi poate, filmul lui Robert Altman, M*A*S*H, o satiră de geniu la adresa războiului, premiată cu Palme d’Or. The Dirty Dozen nu este tocmai un film ironic, ci o producţie de divertisment, însă foarte bine realizată, adunând o distribuţie alcătuită din actori de clasă, precum şi cele mai bune efecte speciale din acea vreme.

Foarte criticat în momentul lansării, The Dirty Dozen este un film de cult în zilele noastre, fiind sursă majoră de inspiraţie a unuia dintre cele mai bune filme ale deceniului trecut, Inglourious Basterds, regizat de maestrul Quentin Tarantino. Bazat pe un roman de E.M. Nathanson, scenariul acestui film nu este tocmai pură ficţiune. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat o unitate numită The Filthy Thirteen, care şi-a căpătat acest nume din cauza faptului că membrii grupului refuzau să se spele, ei fiind foarte uşor de recunoscut în fotografiile vechi de pe front şi datorită crestelor mohawk pe care şi le realizaseră.