A vedea nu înseamnă întotdeauna a crede

Voyeurismul este o tulburare psihică, de cele mai multe ori cu tentă sexuală, prin care o persoană obţine satisfacţie din urmărirea în secret a vieţilor altor oameni. Dacă ne gândim bine, cu toţii suferim de o oarecare formă a voyeurismului; vizionarea unui film nu este altceva decât o poartă spre viaţa unor personaje, fie ele reale sau fictive. Este o experienţă pasivă care aduce plăcere prin cea mai elementară acţiune: privitul. Prin urmare, nu trebuie să fim surprinşi că industria filmelor a transpus în cvasi pelicule acest capriciu al naturii umane.

Unul dintre cele mai captivante şi inovative filme care tratează această temă a voyeurismului este Rear Window. Criticii de film, erudiţi ai cinematografiei, cinefilii de pretutindeni, consideră aproape în unanimitate Rear Window ca fiind apogeul artistic şi profesional al unui monstru sacru al celei de-a 7a artă, Sir Alfred Hitchcock. Pe lângă suspansul şi intensitatea pe care o transmite, această capodoperă ne face cunoştinţă cu un personaj memorabil, L.B. Jefferies (James Stewart), un fotograf notoriu, care în urma unui accident, este sechestrat temporar în apartamentului său din Manhattan. Pentru a evada din monotonia care s-a instalat, Jefferies priveşte constant pe fereastră la blocul de vis-à-vis, elaborând portretele locatarilor acestuia, având ca bază scurte secvenţe din vieţile lor. Unii dintre ei, precum domnişoara Torso, o tânără belerină care zburdă necontenit în apartamentul ei, sau domnişoara Lonelyhearts, o damă singuratică trecută de vârsta tinereţii, nu au obiceiul să îşi ascundă activităţile domestice în spatele perdelelor. Contrat lor este un cuplu de proaspăt căsătoriţi, care îşi ascund rutina zilnică după o perdea, lăsându-l de Jefferies cu un zâmbet ironic, speculând asupra preocupaţiilor celor doi.

Cu cât văd mai mult film aparţinând cinematografiei est-europene, cu atât mi se întăreşte şi mai pregnant convingerea că în timpul comunismului au fost realizate marile capodopere. Românii au Pădurea spânzuraţilor şi Reconstituirea, maghiarii au Mephisto şi Bizalom, ambele de Istvan Szabo, polonezilor le-au rămas nenumărate capodopere semnate de Andrzej Wajda şi Krzysztof Kieslowski, în vreme ce în Cehoslovacia s-au afirmat doi mari cineaşti ai lumii: Milos Forman şi Jiri Menzel. Opresiunea regimului autoritar i-a determinat pe toţi aceşti artişti să recurgă la metafore şi subtilităţi pentru a se putea exprima fără ca foarfecele cenzurii să taie metri de peliculă, creând câteva dintre operele nemuritoare ale cinematografiei mondiale. Urmărind filmele vechi realizate în blocul comunist, mai puţin cele din Bulgaria, am descoperit în filmul cehoslovac al acelor vremuri un umor pe care astăzi îl mai regăsesc doar la Emir Kusturica (care, culmea, este şcolit la Praga) şi Cristian Nemescu. Ostre sledované vlaky (Trenuri bine păzite) trece drept capodopera absolută a lui Jiri Menzel, lucru datorat, în mare parte, expunerii puternice pe care filmul a avut-o în Europa occidentală, dar şi în Statele Unite, unde filmul a fost premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin. Menzel avea să suporte consecinţele Primăverii de la Praga, libertatea de exprimare fiindu-i vizibil îngrădită după 1968, an în care Balul pompierilor, capodopera lui Milos Forman, este interzis de regim împreună cu alte producţii considerate a fi subversive.

Trenuri bine păzite reprezintă piatra de temelie a unei colaborări ce va dura peste trei decenii, scenariul bazându-se pe un roman de Bohumil Hrabal, cel care îi va oferi multe alte idei de ecranizări lui Jiri Menzel. Filmul debutează cu o naraţiune în genul celebrei deschideri construite de Jean-Pierre Jeunet în Amelie.

Cea mai îndrăgită carte câştigătoare a unui premiu Pulitzer prinde viaţă pe marele ecran

Un film impresionant după orice standarde, To Kill a Mockingbird a ratat oscarul pentru cel mai bun film în 1963 doar pentru că a avut ghinionul să concureze în acelaşi an cu Lawrence of Arabia. Conservatorii ar caracteriza această peliculă ca fiind o dramă desfăşurată într-o sală de judecată, însă o asemenea etichetă ar cauza o nedreptate filmului din punct de vedere al percepţiei, temei şi mesajului transmis, spre exemplu. Într-adevăr multe secvenţe surprind un proces, însă acestea reprezintă doar nucleul scenariului, care, coroborat cu alte elemente expresive, da naştere unui film memorabil.

Produs în 1962, To Kill a Mockingbird are la bază romanul semi-autobiografic al sciitoarei Harper Lee, dealtfel singura ei publicaţie. Cu toate că a câştigat premiul Pulitzer, aceasta nu a iscat un război între studiouri pentru obţinerea dreptului ecranizării cărţii, motivul fiind faptul că poveştii îi lipsesc “calităţile superficiale” necesare pentru a deveni un film de succes: firul narativ este lent, nu există o poveste de dragoste, iar răufăcătorul nu îşi primeşte pedeapsa meritată. În ciuda acestor aspecte, producătorul Alan Pakula, împreună cu regizorul Robert Mulligan erau convinşi că această poveste merită transpusă într-o peliculă, iar când şi-au împărtăşit această viziune cu cuadrupul nominalizat la Oscar, Gregory Peck, acesta a fost de acord să conducă distribuţia. Horton Foote a fost iniţial reticent în ceea ce priveşte scrierea scenariului, cu teama de a nu cauza o nedreptate romanului - un argument nefondat dacă luăm în considerare capodopera care a rezultat.

Cum ar fi arătat lumea dacă nu te-ai fi născut?

Cu ocazia Crăciunului, există două pelicule care reînvie an de an: A Christmas Carol, după care există cvasi adaptări, şi It’s a Wonderful Life, o poveste pe care o găsim într-un singur exemplar, mai exact, capodopera cu acelaşi nume a lui Frank Capra. După ce drepturile de autor nu au fost reînnoite în 1974, filmul a devenit proprietate publică şi a fost difuzat sezon de sezon de nenumărate ori, de la varianta originală în alb şi negru până la obscure blasfemii în culori. Acest val al desacralizării operei lui Capra a încetat abia în 1994, când NBC a obţinut drepturile exclusive asupra peliculei.

Nu există niciun dubiu că It’s a Winderful Life este cel mai popular film “de Crăciun”, surclasând cu uşurinţă rivali precum Miracle on 34^th Street sau A Christmas Carol / Scrooge. Unul din miturile care înconjoară pelicula se referă la recepţia iniţială a acesteia, marile laude aduse filmului lui Capra concurând cu criticile dure. De asemenea, în ciuda celor 5 nominalizări la premiile Oscar, acesta nu a cucerit nicio statuetă aurie, iar cu toată notorietatea de boxoffice a lui Capra, producţia abia a ieşit în profit. Însă au fost acele difuzări şi redifuzari din anii 70 şi 80 care au adus filmul în lumina reflectoarelor; noua generaţie a cinefililor îi acordă în unanimitate recenzii favorabile; meritele artistice ale peliculei fiind recunoscute abia la patru decenii de la premieră.