Nothing is real, everything is possible.

Sunt unele filme care pur şi simplu se joacă cu mintea ta umilă şi te trimit după vizionare într-o lume a întrebărilor fără răspuns. Orice ai face nu poţi găsi un fir logic al evenimentelor şi oricât ai încerca să desluşeşti semnificaţiile ascunse ale acţiunii nu numai că ajungi să te încurci mai mult, dar se mai nasc şi alte nelămuriri. Mr. Nobody intră cu siguranţă în categoria acestor filme, o selecţie cu totul unică din care fac parte producţii care de care mai spectaculoase şi cu poveşti mai încurcate decât ar visa orice spectator mediocru. În regia lui Jaco Van Dormael şi cu un scenariu semnat de aceeaşi persoană, drama promite un adevărat spectacol pentru doritorii acestui gen. Distribuţia este de asemenea una bine aleasă, cu actori poate nu foarte cunoscuţi, dar care dau o reprezentaţie originală şi conferă filmului nota de mister pe care o cere scenariul.

Povestea îl urmăreşte pe Nemo (Jared Leto), un om aparent normal, dar care deţine un secret ce-l face unic printre semenii săi. Este capabil de a schimba cursul evenimentelor în universuri paralele şi chiar dacă toată această ‘ mişcare’ între dimensiuni are forma unui vis, Nemo trece prin mai multe întâmplări decât este necesar pentru un om normal. Filmul are forma unui interviu dat într-un viitor îndepărtat unui reporter, bărbatul fiind

Faptele pe care nimeni nu le va uita.

Regizorul Stanley Kramer şi-a clădit cariera cu ajutorul unor filme despre etică si probleme sociale, demontând subiecte tabu ale vremurilor sale, în special rasismul (The Defiant Ones, Guess Who’s Coming to Dinner), fapt care i-a adus laude din partea liberalilor şi critici dure din partea conservatorilor, motiv pentru care aproape fiecare film al său a adus sume uriaşe în conturile producătorilor, care i-au dat mâna liberă lui Stanley Kramer, ştiind că orice controversă înseamnă publicitate gratuită, deci încasări frumoase. Judgement at Nuremberg tratează un subiect încă fierbinte pentru acele vremuri. Nu trecuseră încă douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar sentinţele pe viaţă date la Nurnberg se transformaseră, ca prin minune, în pedepse cuprinse între cinci şi zece ani, stârnind multe polemici în rândul intelectualilor din Statele Unite şi celelalte ţări aliate. Felul în care Stanley Kramer abordează un subiect atât de vast, cu multă grijă şi încercând să menţină echilibrul dintre părţi, i-au determinat pe unii să afirme că reputatul regizor ar avea afinităţi naziste, uitând de faptul că cineastul aparţine religiei iudaice. Într-adevăr, se poate ca unii naţionalişti să vadă în demersul lui Kramer o încercare de a-i absolvi de vină pe cei care au trăit sub dominaţia lui Hitler şi i s-au supus orbeşte, dar argumentele pe care filmul le aduce nu pot lăsa spectatorul nepăsător. Acest film îndeamnă la o clipă de gândire şi un exerciţiu de imaginaţie foarte simplu. Voi cum aţi fi acţionat într-o ţară condusă de un dictator feroce? Aţi fi încercat să luaţi atitudine, dar să suportaţi consecinţele sângeroase, ori v-aţi fi acceptat noua viaţă şi traiul bazat pe un nou set de legi morale?

Când vine vorba de filme ce au în prim-plan oameni din lumea interlopă, cinematografia americană pare să îşi fi creat adevărate şabloane, portretizând mafioţi cu priviri ofuscate ce impun respect. Însă aceste şabloane par a fi fost aplicate de mult prea multe ori ajungând la un punct în care nu se mai păstrează nimic din farmecul initial, “mafioţii” din imaginile mişcătoare ale zilelor noastre milogind o fărâmă de respect doar pentru că se autointitulează mafioţi.

Pusher (1996) nu este un film despre mafioţi cu costume alese care se sărută pe obraz unii pe alţii. Acest film transpune în imagini evenimente din lumea interlopă, în special cea a traficanţilor de droguri de pe străzile oraşului Copenhaga. Pusher (1996) nu ne îmbie să facem o călătorie în capitala Danemarcei, aşa cum ar face-o un video de promovare turistică ci ne prezintă, asemenea unui documentar, zbaterile unor oameni care fac orice să trăiască.

Filmarea de mână reprezintă o mişcare îndrăzneaţă şi în acelaşi timp inteligenţa din partea regizorului Nicolas Winding Refn, conferind un plus de veridicitate acţiunilor. Combinată cu zoom-uri şi mişcări rapide ale camerei, această tehnică sporeşte suspansul şi dramatismul peliculei. Văzut iniţial ca un debut curajos, Pusher (1996) s-a dovedit a fi punctul de plecare pentru o trilogie ce avea să definească o carieră de cineast.

Câteodată alegi un film la întâmplare şi te rogi ca respectiva producţie să merite efortul minim depus. Este şi cazul My Last Five Girlfriends, un film de a cărui existenţă nu ştiam până ieri seară, însă cum povestea părea una destul de interesantă şi prietenul meu, Imdb, îmi zisese că e o comedie destul de bună, am riscat şi recunosc acum că aşteptările mi-au fost depăşite. Deşi distribuţia nu este cea mai strălucită, formată cel mai probabil din actori cunoscuţi doar în Marea Britanie şi împrejurimi, comedia lui Julian Kemp, bazată pe cartea lui Alain de Botton, este o combinaţie de umor şi dramă, prezentată oarecum într-o manieră ironică şi cu mult prea optimistă.

Povestea îl urmăreşte pe Duncan (Brendan Patricks), un om normal care ajunge în pragul sinuciderii din cauza celor 5 relaţii ratate care îi marcaseră trecutul recent. Începând cu Natalie, continuând cu Olive, Rhona, Wendy şi terminând cu Natalie, istoricul romantic al bărbatului este unul nedemn de povestit nepoţilor, fiind marcat de lipsa iubirii, fiind înşelat, distrus de pasiuni diferite şi multe alte aspecte care puneau piedică oricărei tentative de a avea o relaţie de