Această recenzie conţine spoilere.

O dragoste plină de nervi.

Dragostea este o tematică greu de abordat în cinematografie şi în mare măsură succesul respectivelor filme se datorează veridicităţii, autenticităţii şi mai ales poveştii ce păstrează o legătură strânsă cu realitatea. Maniera în care iubirea este abordată în prezent în producţiile siropoase mă lasă rece şi-mi demonstrează cât de mult a degenerat acest sentiment general-uman. Nu este deloc normal ca filme precum The Notebook, A walk to remember şi multe altele care aduc lacrimi în ochii spectatorilor de ambele genuri să fie considerate capodopere ale genului. Nu este posibil să ignorăm clasicele producţii bazate pe aceeaşi tematică, neavând aici rost să le mai introduc titlurile, aşa cum este lipsă de bun simţ perspectiva în care se contruiește un film romantic în anul 2010. Nu există destine făcute să se intersecteze, nu există dragoste la prima vedere între 2 oameni care nici măcar nu ştiu pe ce lume trăiesc aşa cum nu putem vorbi nici de clişee ieftine menite să facă tinerele fete să viseze la un Făt-Frumos coborât din Paradis special pentru ele. Nu, în realitate iubirea te distruge şi momentele de bucurie nu sunt chiar atât de dese. Trebuie să recunosc că înainte de a viziona Annie Hall, Woody Allen era pentru mine un simplu regizor, un om micuţ şi frustrat care scoate filme în fiecare an, dar care nu reuşeşte să iasă în evidenţă. Deşi văzusem Vicky Cristina Barcelona, o mini-operă de artă a lui Allen, a trebuit să vizionez Annie Hall pentru a fi

He moves without sound. Kills without emotion. Disappears without trace.

Ce fel de om este un asasin plătit? Este un om rece, care nu trăieşte nici cel mai mic sentiment de compasiune atunci când ucide pe cineva. O asemenea persoană este şi Leon (Jean Reno), un profesionist în arta morţii al cărui univers se va schimba radical atunci când destinul său se va intersecta cu cel al unei fetiţe de 12 ani. Luc Besson, regizorul acestei capodopere împleteşte o poveste ieşită din tipare, dar în acelaşi timp o poveste emoţionantă. El reuşeşte să creeze un personaj care, în ciuda profesiei sale, pare a fi un bonom. Leon nu este un asasin tipic;  dealtfel, el nici nu işi încasează banii cuveniţi pentru serviciile prestate. Putem spune că singurul scop din viaţa sa este să cureţe o societate morbidă de scursurile sale.

Cineastul francez are o slăbiciune pentru acest gen de personaje. În anul 1990 realizează pelicula Nikita, film ce prezintă viaţa unei tinere al cărei destin se schimbă atunci când intră în breasla asasinilor profesionişti.  În Leon, eroina este întruchipată de Mathilda (Natalie Portman), o fetiţă de 12 ani a cărei familie este ucisă de către Stansfield (Gary Oldman), un poliţist corupt şi sociopat ce ne aminteşte pe alocuri de Alex DeLarge din A Clockwork Orange. Atât personajul interpretat de Oldman, cât şi cel din Portocala Mecanică prezintă manifestări violente şi au o pasiune pentru muzica lui Ludwig van Bethoven.

“Nu a fost vorba de vreun mesaj profund care să-i tulbure, nici de un joc actoricesc desăvârşit, ci publicul a fost incitat de film în cea mai pură formă a sa”

Acestea sunt cuvintele maestrului Alfred Hitchcock cu ajutorul cărora şi-a descris capodopera colegului său de breaslă, Francois Truffaut. În ciuda magnitudinii acestei pelicule, cineastul britanic a dorit în mod deliberat ca Psycho să se prezinte precum un film de mâna a doua: a fost filmat în alb şi negru cu ajutorul unei echipe de televiziune, iar bugetul de 800.000 de dolari era mic şi pentru acele vremuri. Astfel, producţia aduce mai mult a un film noir realizat cu superficialitate decât a un thriller elegant precum Rear Window sau Vertigo. În ciuda acestor fapte, filmul lui Hitchcock a avut un impact masiv asupra publicului, iar acum, la cinci decenii de la premieră, notorietatea sa nu s-a alterat.

Toată această frenezie construită în jurul peliculei a instigat inimaginabilul: realizarea unui remake. Însă chiar dacă intriga şi muzica puteau fi refolosite, personajele reciclate, ideea ramâne una extrem de proastă. Nici un regizor din lume (nici măcar Gus Van Sant) nu poate reproduce unicitatea acestui film, din simplul motiv că viziunea lui Hitchcock este definitorie. Spre exemlu, faimoasa scenă a crimei petrecută la duş este un etalon al execuţiei şi editării care va rămâne în istoria cinematografiei; prin urmare ne putem întreba cum ar putea cineva reface o secvenţă perfectă în varianta sa iniţială; sau cum ar interpreta altcineva rolul lui Norman Bates, când Anthony Perkins este pur şi simplu definit de acest personaj.

Au avut o întâlnire cu destinul în Casablanca.

Scenariul filmului Casablanca este analizat în cele mai mici amănunte în mai toate facultăţile de film, majoritatea experţilor considerând povestea adaptată de fraţii Epstein împreună cu Howard Koch drept exemplul perfect de scriitură pentru marele ecran. Într-adevăr, povestea este abil conturată astfel încât să le servească actorilor, nu invers, aşa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre, când interpreţii sunt cei care ridică valoarea scenariului. Casablanca este cea mai cunoscută poveste de dragoste din lume şi nu poate rivaliza decât cu Gone with the Wind, o altă megaproducţie din epoca de aur a Hollywood-ului. Filmul i-a oferit suedezei Ingrid Bergman şansa de a deveni o vedetă internaţională, făcându-se remarcată nu doar datorită incontestabilului talent, ci şi prin frumuseţea şi graţia pe care nu multe femei le mai deţin în ziua de astăzi. Regizat de Michael Curtiz, un cineast maghiar care a emigrat în Statele Unite după Primul Război Mondial, Casablanca îl aduce în atenţia publicului pe Humphrey Bogart, una dintre cele mai mari vedete produse de “fabrica de vise”. Bogart era deja o vedetă în momentul realizării acestei producţii, fiind cunoscut în toată lumea datorită superbului film The Maltese Falcon.

Ca multe alte opere cinematografice, Casablanca este reprezentativ pentru industria americană de film, însă nu pentru că deţine toate caracteristicile unui clasic, ci pentru că a fost lansat într-o perioadă dificilă pentru America, iar scopul era acela de a le abate atenţia cetăţenilor de la probleme ţării, mai ales după şocul suferit în urma atacurilor de la Pearl Harbor, urmate de intrarea în război a americanilor. Este o practică foarte des utilizată de studiourile americane, care realizează filme capabile să comute atenţia unor mase mari de oameni de la evenimente cotidiene.