Înainte de căderea Zidului Berlinului, Poliţia Secretă a Germaniei de Est îţi ascultă propriile secrete.

Când echipa Cineblog a realizat prea-muncitul, dar şi controversatul Top cele mai bune 100 de filme din istoria cinematografiei, le-am apreciat în mod instantaneu şi ireversibil creaţia, efortul imens din spatele ei, dar şi incomensurabila valoare culturală pe care o transmitea. Am citit fiecare rând cu plăcere, m-am delectat cu operele de artă din amintirea-mi, am regretat peliculele nevizionate încă, iar fiecare rând din propria lor creaţie mi-a indus o stare plăcută şi nepreţuită de relaxare. Discuţii pe marginea acestui top au fost şi vor mai fi, neîndoielnic. Avem, în definitiv, un şir de subiectivităţi pe care ne mulăm sau nu, dar cel mai important lucru este să respectăm dreptul celorlalţi de a avea o opinie diferită de a noastră şi pe care nu trebuie să o luăm sub nicio formă ca pe un afront personal, ci ca pe un drept fundamental al celui de lângă noi de a gândi şi altfel. Disputele cinematografice se pot dovedi foarte incitante şi productive, atâta vreme cât nu se intersectează cu jigniri, imprecaţii, invective şi alte stiluri neplăcute catalogate în dulcele grai românesc. Această introducere, deloc fără rost, îşi are principala cauză în sentimentul ciudat pe care l-am trăit la sfârşitul lecturii topului mai sus menţionat, şi anume acela că ceva lipseşte. După aproximativ 10-15 minute, fis a picat răsunând limpede şi fără echivoc: “Unde e Das Leben der Anderen?”

Considerat de critici drept cel mai bun film german despre comunism de la mai voiosul Good Bye Lenin încoace, Das Leben der Anderen reprezintă debutul regizoral al lui Florian Henckel von Donnersmarck, debut ce i-a asigurat posteritatea cinematografică. Cu certitudine, nu ai cum să uiţi acest film o dată ce l-ai vizionat, fie că ai făcut parte sau nu din experimentul nefericit al comunismului. L-am văzut pe nerăsuflate, de 3 ori în 2 zile consecutive şi de fiecare dată mai adăugăm câte ceva pe lista lucrurilor nou descoperite.

Totul se maturizeaza…intr-un final.

Spre deosebire de multe alte asa zise filme de dragoste, A good year a fost dat de pamant atat de critici cat si de catre public, intr-un mod exagerat. A fost blamat ca fiind o simpla comedie din care lipsesc sarmul si umorul, altii mergand si mai departe afirmand despre film ca este placut, frumos si previzibil. Nimeni nu poate contesta previzibilitatea acestui film, cum de altfel nu putem sa nu observam calitatea mediocra a posterului sau, ce ne duce cu gandul la comediile romantice de joasa speta ce se etaleaza si intr-un top al Cineblog al celor mai superficiale filme de dragoste.

Daca este ceva pentru care am putea acuza acest film, este atmosfera sa ludica si in acelasi timp povestea utopica ce se insiruie pe mai bine de 100 de minute. Despre Ridely Scott nu putem spune prea multe, el fiind un simplu dirijior al actorilor, bazandu-se pe un scenariu pe atat de ideatic si de frumos, pe atat de desprins de orice simt al realitatii, adaptat de Marc Klein dupa romanul lui Peter Mayle. Facand o speculatie, putem spune ca filmul este nereusit deoarece in realizarea lui s-ar fi putu petrece o serie de evenimente nefericite: fie romanul lui Peter Mayle nu merita ecranizat, fie Marc Klein nu stiut sa il adapteze pentru marele ecran.

El nu e nebun. Asa i-a fost scris.

Acest film face parte din acea categorie de filme bune, dar subapreciate. Stranger Than Fiction are un subiect interesant si o actiune care nu te plictiseste. Inainte de a-l viziona am auzit doar cuvinte de lauda despre el. Asadar m-am hotarat sa vizionez trailerul sa-mi dau seama daca merita sa ma uit la film sau nu. Trailerul face parte dintre putinele care chiar m-au intrigat in a vedea filmul. Filmul a fost regizat de Marc Forster.

Stranger Than Fiction prezinta povestea lui Harold Crick. Harold Crick (Will Ferrell) este un agent de la fisc care a trait aceeasi rutina plictisitoare timp de 12 ani conform ceasului sau ultra performant. Astfel in fiecare dimineata se trezeste la aceeasi ora, merge la servici, face aceleasi lucruri, se intoarce acasa cu acelasi autobuz si doarme singur in fieare noapte. Asta pana intr-o zi cand Harold aude o voce care ii nareaza toate actiunile. El isi da seama in cele din urma ca nu o poate controla si invata sa o accepte, asta pana cand vocea ii spune ca va muri in curand. Atunci Harold incepe o cautare intensa.

Little Children a fost pentru mine mai mult decat un film psihologic inteligent. A fost o lectie o lectie de viata invatata printr-o experienta cinematografica sublima.Filmul incepe intr-o suburbie americana aparent linistita, in care cuplurile casatorite isi vad de rutina zilnica a comunitatii si de cresterea copiilor. Camera insa incepe incet-incet sa surprinda ce se ascunde sub aceasta masca de aparenta liniste, intrand mai mult in vietile personajelor.

Subiectul este asemanator cu cel din capodopera American Beauty. La inceput vedem o suburbie burgheza americana desprinsa parca din basme, in care viata decurge linistit si armonios. Mai departe, o data ce tensiunea filmului creste treptat, in atmosfera torida genial creata (aproape simtim aerul umed si tensionat), aflam ce se ascunde dincolo de usile caselor din aceasta suburbie. Frustrari, adulter, minciuni, barfa, intrigi sunt doar cateva dintre ingrediente. La o prima vedere, Little Children este un film despre un dublu-adulter. La o a doua privire, aflam insa un film psihologic deosebit de profund, care lasa morala pentru final, reusind sa ne demonstreze, pacalindu-ne, cat de imaturi putem fi cateodata.