A vedea nu înseamnă întotdeauna a crede

Voyeurismul este o tulburare psihică, de cele mai multe ori cu tentă sexuală, prin care o persoană obţine satisfacţie din urmărirea în secret a vieţilor altor oameni. Dacă ne gândim bine, cu toţii suferim de o oarecare formă a voyeurismului; vizionarea unui film nu este altceva decât o poartă spre viaţa unor personaje, fie ele reale sau fictive. Este o experienţă pasivă care aduce plăcere prin cea mai elementară acţiune: privitul. Prin urmare, nu trebuie să fim surprinşi că industria filmelor a transpus în numeroase pelicule acest capriciu al naturii umane.

Unul dintre cele mai captivante şi inovative filme care tratează această temă a voyeurismului este Rear Window. Criticii de film, erudiţi ai cinematografiei, cinefilii de pretutindeni, consideră aproape în unanimitate Rear Window ca fiind apogeul artistic şi profesional al unui monstru sacru al celei de-a 7a artă, Sir Alfred Hitchcock. Pe lângă suspansul şi intensitatea pe care o transmite, această capodoperă ne face cunoştinţă cu un personaj memorabil, L.B. Jefferies (James Stewart), un fotograf notoriu, care în urma unui accident, este sechestrat temporar în apartamentului său din Manhattan. Pentru a evada din monotonia care s-a instalat, Jefferies priveşte constant pe fereastră la blocul de vis-à-vis, elaborând portretele locatarilor acestuia, având ca bază scurte secvenţe din vieţile lor. Unii dintre ei, precum domnişoara Torso, o tânără belerină care zburdă necontenit în apartamentul ei, sau domnişoara Lonelyhearts, o damă singuratică trecută de vârsta tinereţii, nu au obiceiul să îşi ascundă activităţile domestice în spatele perdelelor. Contrat lor este un cuplu de proaspăt căsătoriţi, care îşi ascund rutina zilnică după o perdea, lăsându-l de Jefferies cu un zâmbet ironic, speculând asupra preocupaţiilor celor doi.

Opera lui Federico Fellini poate fi impartita foarte simplu in doua mari categorii: filme pe care si-a dorit sa le faca si filme pe care le-a realizat pentru ca apoi sa poata crea peliculele din prima categorie. Relatiile lui Fellini cu producatorii au fost mereu foarte bune. Imaginati-va ca Angelo Rizzoli i-a lasat un buget impresionant pe mana in conditiile in care Fellini nu avea nicio idee despre cum va arata filmul, astfel nascandu-se superbul  8½, povestea regizorului care nu mai simte nimic legat de filmul sau si se vede in postura unui blocaj creator. La strada este filmul care deschide seria marilor capodopere “fellinesti”, totodata si prima sa opera castigatoare de Oscar. Realizat la un an dupa Il vitellone, primul sau succes la critica, acest film abunda in teme care vor deveni mai tarziu leitmotivele operei regizorului nascut in Rimini: circul, clownii, singuratatea, paradele, barbatul vazut ca monstru, precum si perspectiva omului intors pe malul marii pentru a gasi raspunsurile cautate.

Scenariul simplu istoriseste calatoria Gelsominei (Giulietta Masina) alaturi de circarul Zampano (Anthony Quinn) prin Italia. Fata este vanduta de familia ei pentru suma de zece mii de lire dupa ce fiica mai mare fusese si ea vanduta, insa murise. Gelsomina, foarte atrasa de lumea circului, este mandra ca va sta alaturi de un om al spectacolului si, inocenta din fire, crede ca va invata la randul ei secrete de meserie. Adevarul este ca Zampano stie un singur truc, acela de a rupe lantul folosindu-si forta pieptului.