Taylor Hackford reuşeşte să combine biograficul cu Hollywood-ul în ceva vizionabil când ne oferă Ray, biopic dedicat legendarului muzician Ray Charles. În 2004 filmul câştiga două premii Oscar, pentru interpretarea impecabilă a lui Jamie Foxx în rol principal şi pentru cea mai bună coloana sonoră.

Filmul prezintă în pas alert o serie de evenimente importante din viaţa artistului, copilăria să limitându-se la câteva flashback-uri către plantaţia din Florida pe care s-a născut şi în mod special la imaginea mamei sale (Sharon Warren) şi la momentul în care Ray îşi pierde vederea la vârsta de 7 ani în urma mărturisirii morţii fratelui său mia mic. Aceste aspecte, aparent, îl vor urmări şi ghida pe întreg parcursul vieţii.
În prim plan este prezentată ascensiunea rapidă a carierii sale, de la debutul pe scenele cluburilor de mâna a doua din Seattle până la contractul cu Atlantic Records şi mai apoi cu ABC-Paramount Records. Talentul incontestabil şi versatilitatea, formidabila capacitate de a se adapta cerinţelor publicului pretenţios sunt lucrurile care i-au garantat şi consacrat succesul.
În plan secund avem o sinteză a vieţii sale private: familia pe care o formează alături de Della Bea (Kerry Washington), numeroasele aventuri extraconjugale comprimate în două, Margie Hendricks (Regina King) şi Mary Ann Fisher (Aunjanue Ellis), precum şi dependenta de heriona.
Ray Charles are parte de o foarte mare popularitate în anii ’60-’70 ceea ce îi da prilejul de a deveni unul din contribuitorii luptelor împotriva discriminării rasiale, fiind primul artist de culoare care refuză să cânte în localuri în care se practică segregarea.
Contrar restului filmului sfârşitul e destul de diluat. Se dă de înţeles că în urma unei vieţi zbuciumate, ultimii ani ai lui Ray Charles vor aduce pace şi împăcare.

Jamie Foxx nu îl joacă, el în mod categoric ESTE Ray Charles şi nu ne îndoim nici pentru o secundă de acest fapt. Ajutat de un aspect fizic similar cu al cântăreţului şi de proteze care îi acoperă ochii în timpul filmărilor, Foxx devine Charles de la tonurile vocii până la cea mai subtilă ridicare din umeri, ceea ce este un efect destul de greu de obţinut având în vedere faptul că în momentul în care ai de-a face cu un personaj atât de emblematic în ce priveşte mimica şi gestica e foarte uşor să cazi în caricatura. Jamie Foxx sta departe de această exagerare, lucru ce îi şi aduce un Oscar bine meritat.

Muzica este poate primul lucru care atrage publicul către acest film. Ray Charles dezvolta de-a lungul vieţii un stil inimitabil în care încorporează country, jazz, blues, soul, gospel şi muzica simfonică. Avem parte de suficiente hituri care să ne rămână pe buze ca Hit the Road Jack, Unchain My Heart, Hallelujah I Love Her So şi Mess Around astfel încât filmul să nu treacă totuşi la categoria muzical, găsită poate greu de suportat de către unii.

Neajunsurile lui Ray constau în grabă cu care se trece în revistă viaţa cântăreţului de jazz, de parcă regia ar avea o listă de bifat. Se pune de asemenea accent pe handicapul lui Ray Charles şi mai puţin pe talentul înnăscut. Totuşi oamenii orbi nu vorbesc, ocazional măcar, despre altceva decât despre cum se descurcă ei fără văz? Înţeleg că Taylor Hackford explorează o lume a întunericului, şi îi iese foarte bine, nimic de spus, însă poate şi alte aspecte meritau mai bine conturate. De exemplu publicul îl poate percepe la un momentdat putin ca pe un ticalos, mereu în turnee şi înconjurat de femei şi droguri, în timp ce imaginile lui împreună cu familia sunt extrem de rare.

Adevăratului Ray Charles i s-a arătat o variantă în Braille a scenariului cu care a fost în cea mai mare parte de acord. Din păcate acesta a murit înainte de premiera filmului ce i-a fost dedicat.

Ca orice biopic, unele lucruri se dramatizează excesiv. Printre principalele “jumătăţi de adevăr” se afla omiterea primei soţii a lui Ray, Eileen Williams, divorţul de Della Bea în 1977 şi de asemena faptul ca deşi acesta scapa de dependenţa de heroină, o înlocuieşte cu marijuana şi alcool. În schimb, pe cât se cedează din acurateţea biografică pe atât se câştigă în autenticitatea atmosferei. Muzică şi imaginea reuşesc să transporte privitorul în pe scenă muzicală a Americii anilor ’50, în mijlocul mişcării pentru drepturile omului.

Nota autorului:

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici