Povesti de iubire. Din orasul iubirii.

Paris, je t’aime este un proiect colectiv care a adunat la un loc nume importante din cinematografia mondiala, toti reuniti pentru a crea cate un scurtmetraj despre Paris, fiecare a incercat sa isi aduca un omagiu in felul sau unic, asa ca ne-am trezit in 2006 cu aceasta splendoare de film care aduna optsprezece regizori si regizoare, unii foarte cunoscuti, castigatori de Oscar, altii rasfatati ai festivalurilor si ai cinefililor. Ethan Coen si Joel Coen, Alexander Payne, Alfonso Cuaron, Walter Salles, Gus Van Sant si Tom Tykwer sunt doar o parte din lista celor implicati in dezvoltarea acestui proiect foarte reusit.

Practic acest film nu are o poveste anume, este unul din acele filme fragmentate in povesti de sine statatoare, unele scurte, altele mai lungi, unele sub forma unor glumite cinematografice, altele serioase si incarcate de sentiment, unele bune, altele nu chiar atat de reusite, asadar o productie usor dezechilibrata, dar care in final isi raplateste spectatorii pentru ca transmite tot ceea ce si-ar putea dori un om care se uita la filme: bucurie, speranta, frumusete, iubire. Trebuie spus din capul locului ca cel mai bun scurtmetraj este cel al lui Alexander Payne, care a fost pastrat pentru a incheia filmul. Filmuletul sau este construit in nota obisnuita a lungmetrajelor sale anterioare: About Schmidt si Sideways, adica aduce in prim plan un personaj mizerabil, dezamagit, dar care totusi nu renunta la aceasta lupta cu viata, oricat de grea si cenusie ar fi, Parisul oferindu-i o mica farama de bucurie si speranta. Ar mai fi de mentionat si filmul fratilor Coen, care au preferat calea umorului lor inconfundabil si l-au adus pe Steve Buscemi intr-o statie de metro pariziana unde va avea parte de o confruntare cu un cuplu francez cam nabadaios. M-au mai surprins placut trei regizori despre care nu stiam prea multe, dar ale caror creatii din Paris, je t’aime le-au scos la iveala talentul. In primul rand o mentionez pe Isabel Coixet, o regizoare catalana foarte apreciata de publicul latino-american si iberic, dar un nume care rasuna mai putin in restul Europei si peste Ocean. Scurtmetrajul ei este cel mai profund si este construit intr-o maniera simpla, cu naratiune la persoana a treia, doua personaje si o poveste interesanta despre un barbat care se indragosteste a doua oara de sotia sa dupa ce afla ca boala ei intra in faza terminala. Un al doilea regizor pe care l-am remarcat a fost Vincenzo Natali, un american de origine italiana, care a creat o poveste diferita de tot ce au facut ceilalti cineasti implicati in proiect, el prezentand o poveste de dragoste dintre o femeie vampir foarte sexy jucata de Olga Kurylenko si un biet turist american (Elijah Wood) al carui sange o atrage. Si in fine, al treilea cineast remarcat cu ocazia acestui proiect este Sylvain Chomet, cel care da dovada unui spirit ludic fin si un simt estetic foarte ascutit, povestea sa despre doi mimi care se gasesc unul pe altul dupa ce toata viata fusesera respinsi reusind sa transmita zambete, dar construind si un scurtmetraj stilat in acelasi timp. Am avut si dezamagiri, trebuie sa recunosc, cea mai mare venind de la Gus Van Sant. Homosexual declarat, americanul a tinut neaparat sa atace acest subiect, dar cat mai subtil posibil, fiindu-i intr-un fel si teama de ulterioare reactii. Filmul sau este fad, personajele sunt doar schitate, iar glumita de la final nu reuseste decat sa te faca sa astepti cu infrigurare urmatorul scurtmetraj. M-a dezamagit si Walter Salles, el dorind sa prezinte statutul imigrantilor sudamericani din Franta, dar in final nu i-a iesit absolut nimic, nici mesaj si nici macar o morala, doar chipul frumos al Catalinei Sandino Moreno si un decor simplist al unui apartament parizian. In rest ce sa va mai spun, Tom Tykwer merge pe aceeasi linie a montajului dinamic care iti ia ochii de la orice poveste, Wes Craven nu se poate abtine sa nu mute actiunea intr-un cimitir, unul dintre locurile sale favorite, Christopher Doyle ramane la fel de indragostit de Asia si femeile ei, dar aduce si un mic omagiu lui Amelie Poulain, Alfonso Cuaron isi pacaleste foarte frumos publicul cu o glumita reusita, iar Gerard Depardieu ocupa multa pelicula si spune prea putine.

Per total pot spune ca Paris, je t’aime este un film reusit, desi i se pot imputa multe, dar le da o mare libertate de exprimare tuturor acestor cineasti, recompune un tablou al unui Paris mirific care debordeaza de magie si iubire, un Paris a carei imagine trebuie sa recunoastem ca o datoreaza in mod special acestei arte numita film, iar filmul isi aduce la randul sau omagiul unui oras care s-a transpus in succesiuni de imagini pline de frumusete pe pelicula unor regizori Francois Truffaut, Agnes Varda si Jean – Luc Godard.

Nota cineblog: 9

Coloana sonoră (Soundtrack) Paris, je t’aime (2006)

Trailer Paris, je t’aime (2006)

Download subtitrare Paris, je t’aime (2006)

Subtitrare pentru varianta de 2 cd: aici