“Am făcut doar un singur film care chiar îmi place, iar acela e Lumina iernii. Totul la acel film este exact aşa cum mi-am dorit, în fiecare secundă a sa.” Ingmar Bergman (1918 – 2007)

Ingmar Bergman şi Sven Nykvist au făcut, de-a lungul a zeci de ani, cea mai bună echipă regizor – director de imagine din câte au existat. Foarte rar se întâmplă ca doi oameni de geniu să se întâlnească, iar ideile lor să nu contrasteze. Ar fi nedrept să vorbim despre capodoperele inegalabile semnate de Bergman fără să îl amintim pe Sven Nykvist, cel care a dat formă fiecărui film al maestrului suedez, cunoscând exact felul în care ochii lui Ingmar Bergman văd scena. Jungfrukällan, Såsom i en spegel şi Persona sunt câteva dintre cele mai interesante filme în alb şi negru ale lui Bergman, însă Nattvardsgästerna (Lumina iernii) este, de departe, cea mai reuşită colaborare dintre autorul suedez şi directorul său de imagine. Nykvist a studiat felul în care lumina pătrunde în incinta unei biserici de-a lungul unei zile întregi, iar apoi a recreat întregul fenomen în studioul unde a fost realizat filmul, ceea ce mi se pare uluitor, deoarece filmul transmite răceala, solitudinea şi tristeţea unei duminici de iarnă cu un veritabil simţ al realităţii.

Lumina iernii face parte din neoficiala Trilogie a credinţei, succedându-i-se unei alte capodopere, Såsom i en spegel (Prin geamul întunecat), remarcându-se din start drept cel mai reuşit exerciţiu de imagine al lui Bergman, desigur, după Persona. Povestea filmului se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, o duminică de iarnă, deprimantă şi friguroasă. Pelicula debutează cu o lungă scenă în care spectatorul ia pulsul atmosferei şi intră în contact cu toate personajele care îşi vor lăsa amprenta asupra poveştii. Pastorul Tomas Ericsson (Gunnar Björnstrand) oficiază liturghia, împărtăşeşte enoriaşii, apoi poartă o discuţie cu soţii Persson. Karin (Gunnel Lindblom) se plânge preotului de faptul că soţul ei s-a închis în sine, este mereu abătut şi nu mai preţuieşte viaţa, rugându-l să poarte o discuţie lămuritoare cu acesta. Între timp, părintele Ericsson trebuie să găsească o modalitate prin care să scape de iubirea pe care i-o poartă învăţătoarea Marta Lundberg (Ingrid Thulin), neputând să treacă peste moartea soţiei. Discuţia cu pescarul Jonas Persson (Max von Sydow) scoate la lumină cruda realitate despre pastor, care nu crede în Dumnezeu, îndoindu-se de existenţa acestuia. Jonas pleacă de la biserică, iar câteva ore mai târziu este găsit mort, lângă râu. Duminica fatidică va trebui să continue în acelaşi mod deprimant, preotul trebuind să o înfrunte pe Marta, a cărei iubire mistuitoare nu îl impresionează, iar apoi să dea crunta veste familiei lui Jonas.

Lumina iernii se înscrie în rând cu celelalte filme ale lui Bergman, suedezul lucrând din nou cu o distribuţie redusă, într-un spaţiu auster. Atmosfera este sobră, se simte singurătatea personajelor, inclusiv a protagonistului, superb interpretat de Gunnar Björnstrand, unul dintre colaboratorii de lungă durată ai lui Ingmar Bergman. Ca întotdeauna, mai ales că este vorba de o operă cu încărcătură religioasă, autorul încarcă filmul cu o sumedenie de simboluri, însă dialogul din finalul filmului, despre patimile lui Iisus şi transpunerea suferinţei sale în fiecare dintre noi, ne răspunde multor întrebări care se ridică pe parcurs. Ingmar Bergman construieşte un film despre condiţia umană, studiind-o cu claritate, vorbind despre disperare în toate formele ei. Părintele Ericsson este mutilat sufleteşte de dispariţia soţiei, învăţătoarea Lundberg este măcinată de dragostea neîmpărtăşită pentru pastor, în vreme ce pescarul Persson nu mai găseşte un scop vieţii, fiind şi singurul care ia o decizie, luându-şi viaţa pentru a-şi curma suferinţa. Scena în care soţia pescarului primeşte vestea este extraordinară, deoarece reacţia femeii nu este cea la care ne-am aştepta. Ea îşi dă seama că a rămas singură şi îşi face griji doar în legătură cu copiii. Regizorul tratează scenele tensionate într-o manieră inedită, lăsând camera la distanţă, privind imaginea în ansamblu, nu în detaliu, acoperind dialogul cu sunete din natură, reliefând forţa acesteia asupra omului. Ingrid Thulin construieşte un personaj dificil, o femeie care luptă cu propriul sine introvertit, in vreme ce Gunnar Björnstrand creează un portret agonizant, un bărbat muribund, care a renunţat la sufletul său odată cu moartea celei pe care a iubit-o. Filmul lui Bergman pare gol de orice conţinut, însă dialogul din final îi dă un sens uimitor, pelicula devenind o superbă parabolă religioasă, iar personajul central capătând contur, în vreme ce spectatorul se simte răsplătit de regizor pentru efortul depus în a înţelege simbolistica şi dialogurile înţesate de sensuri.

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) Nattvardsgästerna (1962)

Trailer Nattvardsgästerna (1962)

Download subtitrare Nattvardsgästerna (1962)

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici