The American Dream Sucks.

Până ieri nu ştiam de existenţa acestui film, aşa cum nici nu cunoşteam prea multe detalii despre fraţii Culkin. Lymelife a fost pentru mine o experienţă plăcută, un film văzut fără niciun fel de aşteptări, fără pretenţii de a viziona o capodoperă şi tocmai din această cauză mi-a lăsat o impresie foarte bună. Eram la început un pic reticent în ceea ce privea amestecul din distribuţie, Alec Baldwin şi Jill Hennessy nepărându-mi chiar cel mai bine ales cuplu. Nici prezenţa fraţilor Culkin nu mi s-a părut foarte inspirată la început, dar pe măsură ce acţiunea a avansat am descoperit în Lymelife o cursivitate de invidiat, un exemplu de poveste care te ţine oarecum captivat în fața micului ecran şi fără abudența efectelor speciale ce ne distrug vederea în prezent. În regia lui Derick Martini, care a mai produs şi The Proposal, fără a avea însă legătură cu comedia romantică cu Sandra Bullock, aceasta dramă urmăreşte veridic procesul de rupere al unei familii şi efectele pe care le are asupra membrilor mai mici. Mă aşteptam când am citit pentru prima oară cele câteva detalii referitoare la film la o poveste superficială, dar am rămas surprins de cât de interesant reliefat a fost şirul evenimentelor.

În mare parte acţiunea se centrează asupra familiei Bartlett, în aparenţă o familie normală din Long Island-ul anilor ’70. Însă lucrurile stau cu totul altfel în realitate: soţul este un afemeiat ce nu se poate stăpâni, soţia duce o luptă cu depresia şi viaţa de zi cu zi în minciună, fiul cel mare s-a înrolat în armată, iar cel mai mic băiat, Scott (Rory Culkin), este un inadaptat social, fiind batjocorit la şcoală. În ciuda acestui fapt el este bun prieten şi se îndrăgosteşte de vecina sa, Adrianna Bragg (Emma Roberts), ai cărei părinţi trec printr-o criză asemănătoare. Legătura dintre cele două familii va depăşi la un moment dat normalitatea şi le va destrăma. Însă în toată această nebunie există şi ceva bun: Scott şi Adrianna descoperă mai mult decât o prietenie.

Lymelife a reuşit să-mi capteze atenţia până spre final, un lucru destul de ieşit din comun dat fiind contextul actual. Poate că am apreciat interpretarea bună a lui Rory Culkin, care trebuie să recunosc că mi-a plăcut ca personaj interpretat şi ca modalitate în care evoluează pe parcurs de la tânărul inadaptat social şi slab de înger, la un exemplu de putere interioară. Am reţinut şi rolul Emmei Roberts, pe care am mai urmărit-o şi în alte producţii nu la fel de reuşite precum Lymelife, dar cariera ei este deabia la început şi are timp să spele ruşinea unor comedii precum Hotel for Dogs sau Wild Child. Alec Baldwin are o interpretare tipică aş zice, aceea a tipologiei afemeiatului trecut de prima tinereţe, care între timp s-a reprofilat pe soţiile nemulţumite de viaţa lor. Nu pot să zic că mă aşteptam la alt rol din partea lui, dată fiind şi apariţia de aceeaşi manieră din It’s Complicated.

În mare Lymelife este un film superior dramelor care nu ajung în lumina reflectoarelor. Avem o distribuţie diversificată care la prima vedere nu pare a conferi o coeziune prea mare poveştii, dar în finalul care a fost puţin surprinzător, am constatat că nu am pierdut niciun minut vizionând aceasta dramă bine construită.

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) Lymelife (2008)

Walkin’ Down The Line (Bob Dylan)

Trailer Lymelife (2008)

Download subtitrare Lymelife (2008)

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici