Faptele pe care nimeni nu le va uita.

Regizorul Stanley Kramer şi-a clădit cariera cu ajutorul unor filme despre etică si probleme sociale, demontând subiecte tabu ale vremurilor sale, în special rasismul (The Defiant Ones, Guess Who’s Coming to Dinner), fapt care i-a adus laude din partea liberalilor şi critici dure din partea conservatorilor, motiv pentru care aproape fiecare film al său a adus sume uriaşe în conturile producătorilor, care i-au dat mâna liberă lui Stanley Kramer, ştiind că orice controversă înseamnă publicitate gratuită, deci încasări frumoase. Judgement at Nuremberg tratează un subiect încă fierbinte pentru acele vremuri. Nu trecuseră încă douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar sentinţele pe viaţă date la Nurnberg se transformaseră, ca prin minune, în pedepse cuprinse între cinci şi zece ani, stârnind multe polemici în rândul intelectualilor din Statele Unite şi celelalte ţări aliate. Felul în care Stanley Kramer abordează un subiect atât de vast, cu multă grijă şi încercând să menţină echilibrul dintre părţi, i-au determinat pe unii să afirme că reputatul regizor ar avea afinităţi naziste, uitând de faptul că cineastul aparţine religiei iudaice. Într-adevăr, se poate ca unii naţionalişti să vadă în demersul lui Kramer o încercare de a-i absolvi de vină pe cei care au trăit sub dominaţia lui Hitler şi i s-au supus orbeşte, dar argumentele pe care filmul le aduce nu pot lăsa spectatorul nepăsător. Acest film îndeamnă la o clipă de gândire şi un exerciţiu de imaginaţie foarte simplu. Voi cum aţi fi acţionat într-o ţară condusă de un dictator feroce? Aţi fi încercat să luaţi atitudine, dar să suportaţi consecinţele sângeroase, ori v-aţi fi acceptat noua viaţă şi traiul bazat pe un nou set de legi morale?

Întreaga pledoarie a avocatului Hans Rolfe (Maximilian Schell) este construită în jurul acestor întrebări la care nu putem găsi un răspuns clar, pe placul justiţiei. În încercarea sa de a-i achita de vină pe câţiva judecători nazişti, responsabili de uciderea indirectă a unor oameni nevinovaţi, dar nedoriţi de ideologia lui Hitler, avocatul Rolfe argumentează logic fiecare decizie luată de aceşti oameni, reuşind să îşi atragă admiraţia judecătorului Dan Haywood (Spencer Tracy), care se implică emoţional în aceste evenimente, luând pulsul unei Germanii ruinate, discutând cu cetăţeni simpli şi fiind oarecum atras de misterioasa văduvă a unui general nazist, o doamnă trecută de prima tinereţe, dar încă fermecătoare, jucată de incredibila Marlene Dietrich. Fiecare martor adus în faţa justiţiei ne adânceşte ideea că cei patru judecători, inclusiv Ernst Janning (Burt Lancaster), fost ministru, sunt vinovaţi, dar avocatul german, un proefesionist de înaltă clasă, reuşeşte întotdeauna să şteargă cu buretele fiecare declaraţie, oricât de emoţionantă ar fi fost. Întrebările năucitoare pe care i le adresează tinerei Irene Hoffman (Judy Garland) o determină pe aceasta să plângă, iar pe noi, spectatorii, să începem să ne îndoim de fiecare cuvânt auzit. Deşi se dovedeşte că nu putem vorbi de o lipsă de totală de vinovăţie în cazul celor patru, acest film incredibil mai demontează o credinţă preconcepută, anume că toţi naziştii au crezut în Hitler şi au fost însetaţi de sânge. Da, mulţi au profitat de faptul că Hitler i-a păstrat în funcţii înalte şi şi-au permis să se îmbogăţească rapid, dar alţii au purtat lupte cu propriul sine, conştienţi fiind de faptul că deciziile pe care le iau nu sunt cele corecte. Acesta este şi cazul lui Ernst Janning, care a permis condamnarea la moarte a unui evreu acuzat de relaţii sexuale cu o ariană, cu toate că dovezile îl arătau a fi nevinovat. Pledoaria sa impresionantă ne dezvăluie un om cu o gândire limpede, un judecător care a ştiut ce se întâmplă în jurul său, dar a fost nevoit de conjuncturi să ia decizii injuste. Va fi oare achitat în virtutea faptului că a fost obligat să comită anumite fapte sau va fi condamnat tocmai pentru că a lăsat astfel de orori să se întâmple? Rămâne să vedeţi ce decizie va lua judecătorul Haywood, care, asemenea lui Janning în trecut, este presat de superiori să încline balanţa într-un sens.

Dacă ne uităm la distribuţia acestei producţii vom descoperi unele dintre cele mai mari staruri ale tuturor timpurilor. Judgement at Nuremberg este echivalentul unui film din seria Ocean’s, dar diferenţa este că actorii lui Stanley Kramer îşi fac treaba perfect şi ne determină să uităm de statutul lor de supervedete. Spencer Tracy, colaboratorul frecvent al lui Stanley Kramer, face încă un rol măreţ, obţinând a opta nominalizare la Oscar, penultima din carieră. Poate că ar fi câştigat a treia statueta aurită, dar Maximilian Schell, interpretul avocatului german, a fost adevărata vedetă a filmului, dominând fiecare scenă cu discursurile sale fervente şi cu logica stăpânită la perfecţie. Judgement at Nuremberg a fost Avatar-ul anului 1961, cu o căruţă de nominalizări, dar cu puţine premii câştigate. În afară de Oscar-ul lui Schell, a mai fost obţinută distincţia pentru cel mai bun scenariu, un titlu important, dar nu îndeajuns pentru a recompensa un film perfect din toate punctele de vedere, superior lui West Side Story, marele învingător din acel an. Cei care apreciază un film liniştit, care îşi provoacă spectatorul la o polemică aprinsă, sunt invitaţi să îşi ia trei ore libere şi să urmărească Procesul de la Nurnberg.

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) Judgement at Nuremberg (1961)

Trailer Judgement at Nuremberg (1961)

Download subtitrare Judgement at Nuremberg (1961)

Subtitrari pentru varianta de 2 cd-uri: aici