Prima secvenţă a acestui film lasă falsa impresie a unui film anost, reuşind să ascundă cu mare abilitate suspansul se ce prefigurează încet dar sigur în adâncul firului narativ. Philippe Lioret a regizat şi adaptat romanul lui Olivier Adam într-un mod cât se poate de concis şi cuprinzător, aducând în faţa publicului imagini care surprind şi care ne pun pe gânduri.
Je vais bien, ne t’en fais pas (2006), deşi este un film cu desfăşurare lentă a acţiunii, nu îşi refuză dreptul de a fi un film pe cât de dramatic, pe atât de brutal. Şi nu brutal prin imagini sau cuvinte, ci mai degrabă prin intermediul tinerei Elise “Lili” Tellier a cărei disperare se amplifică de la cadru la cadru.

Filmul se deschide într-o atmosferă destinsă în cadrul unei autogări oarecare în care Lili se desprinde de peisaj, captând atenţia camerei de filmat. Starea de bucurie a reunirii familiei este însă umbrită pe alocuri de oboseala acumulată de Lili în multele ore petrecute pe drum şi mai apoi zdruncinată doar aparent de disparita de acasă a fratelui ei geamăn. Însă ceea ce părea o simplă răbufnire a unui spirit adolescentin se transformă uşor uşor într-o adevărată dramă. Zilele se scurg iar Lili nu reuşeşte să afle nimic nou despre fratele său. Despărţirea nejustificată a celor doi gemeni, şi trecerea timpului este accentuată prin simpla afişare a datei pe ecran. Starea generală a fetei se înrăutăţeşte, ea refuză să mănânce în semn de protest faţă de tatăl ei(Kad Merad - Cesar pentru cel mai bun actor în rol secundar) , pe care ea îl considera principalul vinovat pentru plecarea de acasă a fratelui ei. Deşi s-ar părea că Lili este alintata şi smiorcăita, întâmplările ne dovedesc contrariul, ea fiind o persoană care conştientizează realitatea aşa cum este. Un aspect de apreciat al filmului este acela că povestea nu devine melodramatică, toate faptele fiind prezentate aşa cum sunt ele fie făţiş fie ca atare.

Ca urmare a protestului ei voit sau nu, Lili ajunge într-un spital unde efectele de ordin psihologic sunt cele care câştigă în faţă oricărei medicaţii. Când situaţia trece de la drama la extrem, apare tatăl care descătuşează atmosfera prezentându-se în fata fetei cu o carte poştală semnată de fratele ei. Simplul fapt că fratele îşi anunţa prezenţa şi starea în care se află, o determină în mod direct pe fată să se repună pe picioare şi să îşi găsească  drumul către o viaţă obişnuită.

Filmul prinde alte nuanţe din acest moment, totul capătând sens prin intermediul cărţilor poştale trimise de fratele plecat în lume. Conform acestora, el se plimbă prin toate colţurile Franţei acompaniat de chitara sa, descătuşat de corvoada regulilor şi normelor impuse de părinţi; nu uită să îşi arate de fiecare dată, dispreţul faţă de tatăl lor.
Lili pare să se hrănească cu aceste legături indirecte cu fratele său, fiecare carte poştală aducându-i zâmbetul pe buze şi determinând-o să meargă mai departe. În tot acest timp, ea este martoră la evoluţia şi apoi declinul relaţiei lui Thomas cu Lea, ajungând mai apoi să se apropie în mod inconştient de Thomas. Acesta trece în postura de protector asupra căruia se canalizează universul afectiv al lui Lili. Fratele geamăn trece în planul 2, Thomas devenind cel mai apropiat de Lili.
Este interesant de observat cum un personaj în absenţă (Louic) comunică cu publicul doar prin intermediul mesajulu de întâmpinare de la mesageria vocală şi prin intermediul piesei înregistrate şi dedicate surorii Lili.  Philippe Lioret ştie cum să tragă sforile astfel încât să ne trezim la un moment dat că ne-am ataşat în mod inconştient de un personaj care nu a îndrăznit niciodată să ni se arate şi care, la prima vedere, este vinovat de tot zbuciumul din firul narativ.

Analizând în linii mari filmul, realizăm că Je vais bien, ne t’en fais pas (2006) ne vorbeşte despre relaţiile dificile dintre părinţi şi de copii, dar mai ales despre strânsa legătură de ordin telepatic dintre fraţii gemeni. Având un soundtrack ce se pliază foarte bine pe ritmul şi dramatismul filmului, Je vais bien, ne t’en fais pas (2006) se aşează în sufletul spectatorului într-o atmosferă gravă pe alocuri sfâşietoare ţinând suspansul la cotele cele mai înalte pe tot parcursul peliculei.
Trebuie să recunosc că Mélanie Laurent a fost un nume total necunoscut mie până în momentul în care Inglorious Basterds (2009) a ieşit la rampă. Şi prin Cesarul câştigat în 2007 pentru prestaţia din  Je vais bien, ne t’en fais pas (2006), mi-a demonstrat că există viaţă şi înainte de celebritate.

Nota autorului:

Coloana sonoră (Soundtrack) Je vais bien, ne t’en fais pas (2006)

Trailer Je vais bien, ne t’en fais pas (2006)

http://www.youtube.com/watch?v=uPrBap85Hu0

Download subtitrare Je vais bien, ne t’en fais pas (2006)

Subtitrare in limba engleza pentru varianta de 1 cd: aici