Timpul va distruge totul.

Credeti ca un film care duce violenta dincolo de limita vizionabilului ar putea fi considerat o opera de arta? Eu cred ca da, iar Irréversible este un exemplu in acest sens. Regizat de Gaspar Noé, acest film este atat de greu de suportat incat a fost inclus chiar intr-un top al productiilor de la care oamenii au iesit din sala inca dinainte de final. Regizorul a folosit chiar si-a dorit acest lucru, in primele treizeci de minute de proiectie, el incluzand pe coloana sonora un sunet de frecventa joasa, care nu poate fi perceput de o ureche umana si care cauzeaza o stare de ameteala si de greturi. Acestea au fost combinate cu niste miscari de camera haotice, rezultatul fiind doua sute de oameni care au parasit sala in timpul premierei de la Cannes. Monica Bellucci si Vincent Cassel sunt actorii principali ai acestui film controversat. Regizorul Gaspar Noé a structurat firul narativ intr-o ordine inversa asemanatoare cu cea din filmul lui Christopher Nolan, Memento, astfel ca prima scena este de fapt ultima in ordine cronologica, iar ultima este de fapt inceputul povestii.

Nici nu stiu cum ar fi mai bine sa va prezint subiectul. Daca o fac in ordinea fireasca a derularii evenimentelor, atunci vi se va parea un film banal de razbunare, insa daca o fac in ordinea inversa, ar trebui sa ma complic foarte mult, caci veti observa cat de mult conteaza aceasta mica inversare in calea intelegerii filmului. Totul incepe intr-un bar pentru homosexuali, unde Marcus (Vincent Cassel) si prietenul sau, Pierre (Albert Dupontel), il cauta pe Tenie (Jo Prestia), cel presupus a o fi violat pe iubita lui Marcus, Alexandra (Monica Bellucci). Intr-o secventa lunga il urmarim pe acesta trecand pe langa cupluri de homosexuali aflate in plina actiune, intreband disperat daca cineva il cunoaste pe Tenie, iar in cele din urma gasindu-l. Ceea ce urmeaza este o scena care pe mine m-a infiorat: cel cautat este gasit, iar apoi ucis cu brutalitate pein lovituri repetate peste fata aplicate cu un extinctor. Ganditi-va ca scena aceasta continua… continua… camera inca ramane pe fixata pe capul victimei, dar Pierre nu inceteaza si inca ii mai aplica lovituri desfigurandu-l total. Din pacate, cel ucis nu este adevaratul violator, caci asa cum vom vedea intr-o scena urmatoare, Alexandra pleaca de la petrecerea unde il insoteste pe prietenul ei, Marcus, si incearca sa ajunga acasa, insa traficul furibund nu ii permite sa traverseze strada si trebuie sa treaca printr-un pasaj. Aici nimereste in centrul unor divergente dintre un barbat si un transexual. Alexandra isi doreste sa plece, dar barbatul o observa si se napusteste asupra ei, in timp ce cealalta victima fuge. El o pune in genunchi, iar apoi o intinde pe jos si o sodomizeaza cu o violenta extrema. Scena dureaza aproape zece minute dupa estimarile mele, iar camera este imobila si lasata la nivelul solului, astfel incat chipul Monicai Bellucci si cel al lui Jo Prestia pot vi observate cu claritate. Decorul rosu si neoanele palpainde coroborate cu tipatul asurzitor al femeii creeaza una dintre cele mai greu de vazut scene. La un moment dat, in cadru apare un barbat, il vedem in plan indepartat cum se uita putin, dar nu face nimic, doar face cale intoarsa. Te face sa te simti neputincios pe tine, ca spectator. Impresia pe care ti-o lasa imobilitatea acelei camere este aceea ca te afli acolo si nu poti sa intervii. Urmatoarele scene ne prezinta petrecerea de la care Alexandra pleaca dupa ce Marcus se drogheaza si bea peste masura, apoi avem prezentarea drumului cu metroul si un dialog despre placerea femeii in pat, iar in final ne este prezentata dimineata acelei zile, visul Alexandrei legat de un tunel rosu care se separa in doua, cateva momente de tandrete intre ea si Marcus, griji privind eventualitatea unei sarcini, iar finalul este impresionant prin simplitate si mesaj. Timpul le distruge pe toate.

Stilul lui Gaspar Noé este interesant. El incepe in forta cu un moment de o cruzime rar intalnita, continua cu acea scena a violului, iar apoi cu petrecerea transformata in orgie, dar apoi se calmeaza brusc. Miscarile hipnotizante de camera din incipit se transforma intr-o filmare simpla cu camera fixa si fara alte artificii de montaj, dar contrar aparentelor, tocmai acest ritm calm este cel care face ca prima parte sa devina mai socanta decat a fost perceputa initial. Secventele sunt lungi si dificil de realizat, mai ales ca Noé si-a dorit sa isi hipnotizeze spectatorii prin cateva trucuri legate de manuirea aparatului. Nu recomand acest film fanilor povestilor de dragoste ideale, amorezatilor incurabili sau cardiacilor. In ciuda felului in care subiectul este tratat, filmul are si un substrat, nu doar un aspect socant si atat, asa ca il recomand iubitorilor de film, mai ales cei pasionati de film ca si arta.

Nota cineblog : 9

Coloana sonoră (Soundtrack) Irréversible (2002)

Thomas Bangalter – Outrage

Thomas Bangalter – Irreversible

Thomas Bangalter – Stress

Trailer Irréversible (2002)

Download subtitrare Irréversible (2002)

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici