Gilda se bazeaza pe romanul scris de E. A. Ellington si adaptat pentru ecran de Jo Eisinger. Regizorul veteran Charles Vidor a preluat proiectul producând unul dintre cele mai mari hituri ale anilor 1940. Povestea este reprezentativa pentru mentalitatea cinica si paranoica a Americii postbelice, cu privire la inamicii nazisti care îsi asumau identitati noi în America de Sud.

Filmul prezinta o serie de teme mai mult sau mai putin evidente cum ar fi gelozia, promiscuitatea, misoginismul, impotenta si homosexualitatea, ultimele doua fiind sugerate doar prin eufemisme si aluzii subtuile, evident. Unii critici au atras atentia asupra relatiei de fidelitate extrema dintre Johnny Farrell (Glenn Ford) si Ballin Mundson (George Macready) care ar cenzura defapt o relatie de dragoste între cei doi. În orice caz, împreuna cu personajul eponim, Gilda (Rita Hayworth), acestia formeaza un triunghi amoros foarte bizar.

În principiu, avem un magnat refugiat în Buenos Aires, Ballin Mundson, care sub fatada unui casino corupt dezvolta relatii cu nazistii speriati de pierderea razboiului. Ballin îl ia sub aripa sa pe Johnny Farrell, un jucator de noroc priceput care se dovedeste demn de încredere. În relatia, sa-i spunem de afaceri, a celor doi intervine proaspata sotie a lui Ballin, Gilda, care aparent a avut o relatie anterioara cu Johhny. Observând timp îndelungat infidelitatile Gildei, Johnny începe sa o urasca si odata cu moartea înscenata a sefului sau, Johnny va continua tratamentul crud si sufocant început de acesta, luând-o de sotie si controlându-i fiecare miscare. Tema suprema care reiese din acest aproape film-noir este defapt frustrarea sexuala a focoasei Gilda, care foloseste exact lucrul pentru care este pedepsita (flirtul, exhibitionismul, chiar adulterul) pentru a se elibera.

Actiunea , desi mai scandaloasa, prezinta multe similitudini cu Casablanca, de la spatiul de desfasurare care este aproape în exclusivitate interiorul casinoului/ clubului de noapte, relatia anterioara a personajelor principale reîntâlnite întâmplator în urma expatrierii, pâna la sfârsitul aproape identic în care personajul negativ moare o “a doua oara” iar detectivul trece cu vederea de dragul cuplului de îndragostiti. Multe detalii, cum ar fi trecutul Gildei si al lui Johnny sunt lasate imaginatiei.

Cu toate ca scenariul nu este tocmai grozav, ba chiar nu se leaga în anumite locuri, nu acesta e motivul pentru care ne uitam la Gilda. Atât subiectul actiunii cât si jocul actoricesc sunt secundare senzualitatii ostentative emanate de Rita Hayworth în rolul Gildei. În momentul în care aceasta îsi face intrarea în una din cele mai memorabile scene ale cinematografiei, aruncându-si parul pe spate (Ballin: Gilda, are you decent? Gilda: Me?… Sure. I’m decent.), publicul uita nu doar neajunsurile subiectului, ci si existenta celorlalte personaje. Dar scena cheie a filmului, care a ultragiat numeroase priviri din acea perioada, este numarul de strip-tease, desi îsi da jos doar manusile lungi de satin, pe care îl acompaniaza cu piesa Put the Blame on Mame, Boys.

Indiferent de subtexte, notorietatea Ritei Hayworth în urma filmului Gilda si implicit a filmului în sine este caracteristica pentru anii ’40, fapt ilustrat si în filmul Shawshank Redemption, a carui actiune ia loc în tocmai acea perioada.

Nota autorului:

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici