Dincolo de laudele ce trebuie aduse după realizarea oricărui film nou românesc, trebuie să vedem realitatea sumbră din cinematografia românească: n-avem bani, dar încercăm şi vrem să facem filme. Nu mă amăgesc crezând că vom avea vreodată puterea să avem un blockbuster de producţie autohtonă, dar mă bucur de fiecare dată când văd că cineaşti romani talentaţi reuşesc să facă cu fonduri mici, multă muncă şi cu mult prea multe compromisuri un film de efect ce atrage în mod sporadic atenţia străinilor asupra creaţiilor din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Nu pot spune despre filmul Eu când vreau să fluier, fluier că este unul de efect. Dar cu siguranţă pot spune că Florin Şerban a pus în aplicare cunoştinţele acumulate în cadrul studiilor cinematografice urmate atât pe meleagurile noastre cât şi cele de pe tărâmul făgăduinţei (SUA). Încă din trailer se simte aerul de nou şi de film axat mai mult pe tehnic decât pe artă, venit de peste ocean. Însă muzica şi montajul trailerului nu au reprezentat decât modalităţi de a atrage atenţia publicului însetat de filme de acţiune tipice americane. Din acest punct de vedere, publicul va suferi o decepţie când se va vedea, în sala de cinema sau în spaţiul confortabil de acasă, urmărind un film tăcut şi care se desfăşoară lent.

Prin pauzele mari dintre replici, este cât se poate de evident că Florin Şerban a încercat să crească suspansul. Da, acesta există, însă nu atât de mult încât să ne ţină în scaun cu sufletul la gură aşteptând cu febrilitate scena următoare. Este un suspans permanent şi o linişte ce îmbie la meditaţie. Din acest punct de vedere, se poate afirma că Eu când vreau să fluier, fluier este o dramă cu caracter meditativ cu trimiteri directe la conştiinţa umană.

Filmul lui Florin Şerban ne vorbeşte de libertate. Şi nu doar de cea fizică ci şi de cea intelectuală. Ca o contradicţie la acest fapt, aproape toată acţiunea se produce într-un spaţiu închis şi îngrădit, şi anume o închisoare. Din acest punct de vedere, situaţia lui Silviu(George Pistereanu) şi nevoia lui disperată de a simţi aerul libertăţii ne duce cu gândul uşor la R.P. McMurphy şi ceilalţi pacienţi din One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975). Atunci când suntem cenzuraţi şi ne este interzisă libera exprimare, căutăm să ne rupem de acest jug. La fel şi atunci când suntem ţinuţi împotriva voinţei noastre vrem să fugim şi să fim liberi. Aici intervine filmul lui Florin Şerban care încearcă într-un mod rudimentar şi greu de înţeles de tot publicul, şi ne întreabă ce înseamnă cu adevărat libertatea. Nu suntem niciodată mulţumiţi de faptul că suntem îngrădiţi de legi sau reguli dar ne considerăm liberi, liberi să facem ce vrem şi când vrem, însă pentru a ne păstra acest statut, nu trebuie să îi afectăm pe ceilalţi.

Se încearcă o victimizare a lui Silviu care se presupune că ar fi comis un anumit delict în încercarea de a-şi creşte fratele mai mic părăsit de mama sa. Dar regăsim în comportamentul lui Silviu o serie de trăsături ce nu justifică atitudinea lui de frate bun şi cu capul pe umeri. S-ar putea spune că încearcă să ne păcăleascăş sau poate că închisoarea l-a făcut aşa. Oricum ar fi, Silviu este un inadaptat şi care nu s-ar putea menţine liber atunci când va ieşi. Însă trebuie să facă mari eforturi pentru a putea fi eliberat cât mai curând, în contextul în care alţi deţinuţi, invidioşi pe situaţia lui, îi pun beţe în roate şi îl instiga.

Adevărata victimă este Ana(Ada Condeescu), o studentă la psihologie venită în practică la penitenciar. Ea va trebui să suporte toate brutalităţile lui Silviu în încercarea acestuia de a ieşi mai repede din penitenciar. Şi dacă nu era de ajuns, Silviu mai doreşte să se şi căsătorească cu ea, de parcă faptele sale din închisoare ar putea fi trecute cu vederea de către fata. Silviu nu este un romantic, mai ales că viaţa în închisoare îl obligă să fie o brută.

Eu când vreau să fluier, fluier ne vorbeşte despre libertate într-un mod simplist şi concis. Pe lângă acest aspect, suntem martori la efectele şi repercusiunile unei familii dezbinate în care părinţii nu îşi găsesc un loc în viaţă: copii nevoiţi să săvârşească infracţiuni pentru a trăi şi pentru a se creşte unii pe alţii. Din acest punct de vedere, Silviu trece în postura de erou: ştie că viaţa lui e vraişte, dar vrea cu tot dinadinsul să îşi ţină fratele aproape şi să o oprească pe mama sa nepăsătoare să îl ia în Italia. Dincolo de inconştienţa şi lipsa de responsabilitate a mamei şi de inadaptarea lui Silviu, fratele mai mic devine speranţa unei vieţi mai bune, aflată însă sub semnul întrebării.
Răsplata? Un Urs de Argint la Berlin la secţiunea marele premiu al juriului.

Nota autorului:

Trailer Eu când vreau să fluier, fluier (2010)