Profitând de destalinizarea instalată în Cehoslovacia, Milos Forman realizează două filme foarte curajoase: primul dintre ele, Lásky jedné plavovlásky, cunoscut sub traducerea de Iubirile unei blonde, iar al doilea, Horí, má panenko (Balul pompierilor), devenit un adevărat simbol al cinematografiei cehoslovace. Iubirile unei blonde este un comentariu ironic la adresa regimului comunist, care, sub semnul dirijismului practicat în toate aspectele societăţii, planifica până şi viaţa amoroasă a cetăţenilor, producând drame mai mici sau mai mari. Este greu de crezut astăzi, când citim despre ororile comunismului în Europa de Est, ca un regizor a avut curajul de a realiza un film de un asemenea calibru, trecând peste cenzura regimului, reuşind chiar să ducă filmul în afara graniţelor, ajungând să fie nominalizat şi la Oscar. Milos Forman avea să părăsească Cehoslovacia în timpul înăbuşirii celebrei “Primăveri de la Praga”, care l-a prins în Paris, negociind pentru primul său film american.

Filmul ne vorbeşte despre dramele amoroase ale unei tinere fete, muncitoare într-o fabrică de încălţăminte şi îmbrăcăminte. Blonda se remarcă în peisajul acesta drept cea mai atrăgătoare femeie din fabrică, astfel că atunci când câteva trupe de rezervişti sunt aduse în micul orăşel din sudul ţării, cu scopul precis al partidului de a le ajuta pe tinerele muncitoare să cunoască bărbaţi şi a se mai distra cât să poată munci cu spor în viitor, ea atrage cele mai multe priviri.

The harder the life, the sweeter the song.

Frumuseţea mult lăudatului Crazy Heart nu constă în jocul lui Jeff Bridges, ci în povestea de viaţă a personajului său. Crazy Heart curge calm, îşi desfăşoară splendoarea în linişte, fără înflorituri artistice, fără vreun moment înălţător. Scott Cooper îşi construieşte filmul de debut în maniera regizorilor care ştiu că o poveste bună se istoriseşte singură, astfel că intervenţia sa este aproape indetectabilă. Jeff Bridges îşi joacă rolul cu siguranţă, conştient că i se potriveşte perfect. Dat de majoritatea specialiştilor drept câştigător cert al unui Oscar, marele actor american îl interpretează pe fictivul cântăreţ de country Bad Blake cu dăruirea cu care Bad, dacă ar fi existat, şi-ar fi cântat viaţa. Jeff Bridges devine una cu personajul, mai ales în acele momente de scenă, în concertele în care se exprimă aşa cum ar face-o orice artist care îşi respectă munca, cu respect faţă de public. Bad Blake este un personaj al contrastelor în această privinţă. Îşi respectă cântecele, personificându-le chiar, fiindu-le recunoscător pentru că l-au ajutat să trăiască, însă nu se respectă pe sine, oferindu-şi o viaţă înceţoşată de aburii alcoolului şi de fumul de ţigară, mereu pe drumuri şi fără familie.

Scenariul filmului de debut al lui Scott Cooper este bazat pe un roman scris de Thomas Cobb. Construit asemeni unei biografii, totuşi personajul central, un cântăreţ de country, nu este unul real. Cântecele interpretate de Bad Blake de-a lungul poveştii au fost compuse special pentru film, efortul lui Ryan Bingham şi al lui T-Bone Burnett fiind răsplătit cu o nominalizare la Oscar. Jeff Bridges este magistralul Bad Blake, un interpret care s-a scăldat în glorie în trecut, iar astăzi trăieşte din amintirile acelor vremuri, concertând în baruri populate de nostalgicii care îl purtau pe braţe în urmă cu zeci de ani.

Din cand in cand mai am norocul de a da peste tot felul de filme. Micile coincidente fac posibila vizionarea unor filme mai mult decat anonime pentru mine. Din aceasta categorie face parte si He Was a Quiet Man, in aparenta o productie simpla, necunoscuta, dar in esenta o mica opera de arta in regia lui Frank A. Cappello. Vedeta acestui film, desi folosesc din nou un termen un pic cam exagerat, este Christian Slater si trebuie sa recunosc ca aceasta este cea mai buna evolutie a sa pe care am vazut-o vreodata. Personajul sau este unul destul de complex, iar pentru un actor pe care il consider oarecum talentat, dar care nu si-a arata adevaratul potential, acest film este mai mult decat un venit in plus si plata facturilor la utilitati. Pentru Slater, He Was a Quiet Man devine un reper in cariera sa, cel putin din punctul meu de vedere.

Povestea il urmareste pe Bob Maconel (Christian Slater), un angajat mediocru dintr-o corporatie americana tipica. Viata sa nu este tocmai usoara: colegi care nu-l respecta, salariu mic si viata lipsita de dinamism. Bob nu este un om normal si datorita evenimentelor prin care trece zi de zi si-a dezvoltat un simt aparte de a analiza totul in jur.

In fiecare moment o poveste de dragoste incepe.

In  ultima perioada filmele de acest gen au luat amploare. Si aici nu ma refer la comediile sau dramele romantice, ci la structura ce imbina mai multe povesti intr-un mod cat se poate de placut si realist. In cazul de fata, New York, I Love You ne prezinta numeroase povesti de dragoste, combinate intr-un film ce-ti lasa dupa vizionare o impresie placuta. Este evident faptul ca avem de-a face cu mai multi regizori, si implicit mai multi scenaristi, dar per ansamblu exista o coeziune foarte buna intre scene si intre personajele aparent din lumi diferite. Intreaga ‘actiune’ are loc in New York, iar modul in care se desfasoara scenele m-a facut sa ma gandesc la o cronologie prestabilita, in care fiecare cuplu reprezinta o anumita secventa din viata persoanelor respective. De la cei tineri si pana la cei batrani, New York este orasul in care dragostea este la fiecare colt, la o tigara distanta sau poate chiar in acelasi taxi cu tine.

Dupa cum afirmam anterior, New York, I Love You ne prezinta mai multe povesti, toate cu adanci ramificatii in