Cu bune, cu rele, Francesca este si va ramane debutul regizoral al lui Bobby Paunescu. Lansat anul acesta la cea de-a 66-a editie a Festivalului de Film de la Venetia, filmul a atras o serie de reactii vehemente din partea italienilor. Pe deoparte mi se pare normal ca autoritatile sa interzica filmul in cinematografe din moment ce te apuci sa spui in film, fara nici un argument, ca nepoata fostului dictator Mussolini este o tarfa iar ca primarul Romei e idiot. Dar luand in considerare filmul ca arta, consider ca oricine ar trebui sa aiba acces la el fara nici un fel de restrictii. Pana la urma urmei reprezinta opinia unui personaj care nici nu exista.

Cea mai mare parte a filmului mi-a lasat impresia ca scenariul e construit in asa fel incat sa se pise pe italieni, la figurat vorbind. Critici dure venite din partea diferitor personaje par sa reflecte atitudinea multor romani cu privire la italieni. Si cu toate acestea nu ei sunt de vina pentru ceea ce se intampla ci mai degraba persoanele de etnie rroma sunt cele care au creat o imagine cum nu se poate mai proasta romanilor. Insa filmul nu e neaparat despre acest lucru ci mai mult despre mirajul strainatatii si al luptei pentru supravietuirie.

Este bine stiut faptul ca pauza imensa dintre Reconstituirea (1968) si De ce trag clopotele, Mitica? (1981) a avut un impact negativ asupra lui Lucian Pintilie, care nu a mai reusit sa atinga acelasi punct inalt pe care l-a reusit cu filmul din 1968. A urmat o noua pauza majora, iar apoi a revenit cu Balanta, iar Pintilie parea sa reintre pe fagasul sau, dar intra din nou in perioade nefaste urmate de sclipiri. Realizeaza Un ete inoubliable, un film mediu spre bun, apoi semi-catastrofalul thriller cu accent electoral pro-Iliescu Prea tarziu (spun “semi” pentru ca mi s-a parut ca pelicula isi indeplineste cum trebuie functia de thriller, insa este praf la restul capitolelor), revine la povestile sale despre oameni mizerabili cu Terminus paradis, o pelicula reusita, iar dupa anul 2000 incepe o noua perioada pentru reputatul regizor roman. Dupa-amiaza unui tortionar este un film simplu, nu are multe personaje, se desfasoara in doua locatii si atat, urmareste un fir narativ aparent simplu, un interviu luat unui fost securist angajat pentru a tortura detinutii si a obtine informatii de la acestia.

Gheorghe Dinica, Radu Beligan, Ioana Maria Macaria si, in rolurile secundare, Coca Bloos, Serban Pavlu si Dorina Chiriac, aceasta este, in mare, distributia aleasa de Lucian Pintilie pentru filmul sau. De remarcat faptul ca este cel mai scurt film al regizorului, precum si cel mai lipsit de rafinament vizual, simtindu-se un fel de apropiere fata de minimalismul pe care cinematografia noastra incepe sa il imbratiseze din ce in ce mai mult la inceputul acestui mileniu.

Romania de dupa caderea regimului Ceausescu a fost o sursa inepuizabila de subiecte pentru regizorii romani. Saracia, instabilitatea economica, schimbarile de guvern, mineriadele au devenit instantaneu surse pentru filmele unor cineasti ca Mircea Daneliuc si Lucian Pintilie. Prea tarziu este al treilea film al lui Pintilie de dupa ‘89. Balanta a fost bine primit atat in Romania, dar mai ales in Franta, unde a devenit un mare succes de critica. Un ete inoubliable a fost selectionat la Cannes, dar nu s-a ridicat la acelasi nivel cu productia inainte amintita. Prea tarziu se doreste a fi un thriller, un film de investigatie si chiar ii reuseste acest aspect, dar greseala pe care regizorul o face este aceea de a intra si in conflictul politic legat de mineriada. Lucian Pintilie impartaseste fatis o opinie pro-Iliescu, pe care il iarta de orice pacat, lucru care intra in contradictie cu parerea generala a tuturor. Toata vina pentru manifestarile violente ale minerilor este data de conditiile sociale si economice, viata grea de sub pamant etc. Acest lucru nu este totalmente fals, pentru ca daca minerii ar fi trait asa cum trebuie, fiti siguri ca nu ar mai fi putut fi folositi drept instrument politic de catre Ion Iliescu.

Actiunea se petrece in 1996, cand Dumitru Costa (Razvan Vasilescu), procuror, este trimis de la Bucuresti pentru a ancheta o moarte suspecta produsa intr-o mina de pe Valea Jiului. Metodele sale de investigatie atrag atentia tuturor, iar prezenta sa in aceasta marunta comunitate incinge rapid spiritele.

Singurul regret pe care il am dupa vizionarea filmului de debut regizoral al lui Horatiu Malaele este chiar faptul ca aceasta este prima sa productie cinematografica. De ce nu s-a apucat mai devreme de film si ne-a lipsit atat de multa vreme de o poveste sublima precum Nunta muta? Jumatate comedie, jumatate tragedie, acest film reuseste in doar optzeci de minute sa te faca sa razi ca la un spectacol de Malaele si sa tragi aer in piept de tristete tot ca la un spectacol de Malaele. Daca ati vazut “Revizorul” sau “Podu’”, doua piese montate de acelasi inepuizabil Horatiu Malaele, veti vedea ca Nunta muta respira acelasi aer tragicomic si isi tine spectatorii nemiscati, exact ca la teatru. Replicile din prima parte rostite de personaje sunt spumoase, dar actiunea va atinge niste cote care rivalizeaza cu teatrul absurd. O nunta fara muzica, vorbarie, chiuturi, inchinari de pahar, toate din cauza mortii lui Stalin, eveniment care ii obliga pe nuntasi sa petreaca intr-o tacere de mormant. Filmul se bazeaza pe o poveste pe care Horatiu Malaele a auzit-o in studentie de la regretatul Octavian Cotescu si a fost transformata in scenariu de Malaele alaturi de Adrian Lustig.

O echipa de cineasti doresc sa faca un reportaj despre evenimente paranormale ce au loc in tara noasta si ajung intr-un sat fantoma ras de pe fata pamantului de catre comunistii care au dorit sa construiasca o fabrica in loc. Aici locuiesc doar vaduve, iar echipa de televiziune doreste sa afle mai multe despre acest loc atat de ciudat. Astfel suntem transportati in anul 1953, cand satul, desi neelectrificat, fremata de viata, iar oamenii isi vedeau de problemele lor de zi cu zi.