Be Italian!

Pentru Nine s-ar cere o recenzie scrisa de doi oameni, caci exista doua tipuri de spectatori care vor vedea acest film. Avem, pe deoparte, pe cei care intra in sala de cinema cu gandul de a urmari o reinterpretare a celebrului film al lui Fellini, Otto e mezzo, iar pe de alta parte se gasesc spectatorii care nu au vazut opera maestrului italian, acestia fiind si cei mai castigati in cazul de fata. 8½ este unul dintre filmele mele preferate, iar opera lui Fellini ma fascineaza, asa ca asteptarile mele de la remake-ul lui Rob Marshall au fost destul de inalte. De fapt si de drept regizorul lui Chicago nici nu realizeaza o adaptare a filmului italian din 1963, ci a unui spectacol de teatru inspirat de pelicula lui Fellini, insa chiar si asa am ramas putin dezamagit de faptul ca intreaga esenta a capodoperei geniului Federico Fellini se pierde si lasa in urma doar un grandios spectacol vizual realizat in niste decoruri impunatoare, cu o distributie care aduna sase castigatori de Oscar, dar cam atat.

Scenariul ne prezinta problemele cu care regizorul Guido Contini (Daniel Day-Lewis) se confrunta inainte de inceperea filmarilor pentru noua sa productie intitulata “Italia”. Cineastul sufera de un blocaj artistic sever si incearca sa isi regaseasca inspiratia de alta data prin intermediul aventurilor cu cateva femei frumoase, intalniri si fantezii.

Cine se mai uita la musical-uri? Cine mai regizeaza asa ceva? Intr-o lume in care SF-urile si filmele cu vampirasi sunt la mare cautare, cine mai e nebun sa inceapa un alt fel de proiect? (Bine, nu trebuia sa ma leg de vampirasi ca ei sunt mai recenti, dar totusi…) Ei bine, John Carney. Nu stiti cine e? Nici eu nu stiam. Am aflat de pe imdb. Iata ca musical-ul acesta m-a facut sa caut mai multe informatii despre el. Cica e musical. Eu zic ca e un videoclip al mai multor melodii. Musical-urile sperie oamenii. Ii fac sa strambe din nas, sa schimbe canalu’. Ce m-a oprit pe mine sa nu fac asta? Muzica. Vocea induiosatoare a lui Glen Hansard, solistul trupei The Frames. (Mi se parea mie cunoscuta vocea…) Deci cantaret de meserie, nu un oarecare urcat pe scena cu menirea de a crapa timpanele audientei. Glen n-are nume in film. E doar tipul care ziua repara aspiratoare la atelierul tatalui sau, iar noaptea canta pe strazile Dublinului. O intalneste pe Markéta Irglová,

Viseaza. Obtine. Traieste.

Fame este un remake al musicalului din 1980 cu acelasi nume si prezinta povestile unor tineri studenti ai Scolii de Arte din New York. Desi am pornit cu ideea ca filmul este unul la fel de prost ca si High School Musical s-a dovedit pe parcursul vizionarii ca m-am inselat. Spre deosebire de seria Highschool Musical care mie mi se pare ca propune un ideal de elevi perfecti, Fame prezinta povestile reale ale unor tineri talentati. As putea spune despre film ca este un semi-musical, deoarece nu se axeaza doar pe cantat, ci si pe actorie si dans. Filmul este regizat de Kevin Tancharoen si reprezinta oarecum cea mai semnificativa creatie a sa.

Actiunea filmului incepe cu admiterea la Scoala de Arte si cu o prezentare indirecta a protagonistilor. Astfel avem in vizor niste tineri actori, muzicieni si dansatori. Pe parcursul filmului se urmaresc vietile acestora si dramele lor. Inca de la inceputul filmului se prezinta ideea de nu a face arta doar cu scopul faimei, astfel revelandu-se mesajul filmului. In ciuda titlului, Fame, menirea artistului pe Pamant nu este aceea de a se face cunoscut prin arta sa, ci de a-si aduce

Toata munca. Toata stralucirea. Toata durerea. Toata dragostea. Tot acel ritm nebun. Tot acel jazz.

Daca parcurgem intreaga istorie a filmelor musical si alegem cateva dintre cele mai bune, fiecare dintre ele va pali in comparatie cu All That Jazz, care, cred eu, nu are niciun alt rival care sa i se apropie ca valoare. De ce spun acest lucru? Pentru ca regizorul Bob Fosse duce fantezia la maxim si realizeaza un film stralucitor, foarte bun din punct de vedere tehnic, excelent montat, scris si jucat asa cum scrie la carte. Ideea de a face acest musical i-a venit lui Fosse atunci cand se afla pe patul de spital si isi simtea sfarsitul aproape. El a inceput sa se intrebe daca nu cumva moartea ar putea fi ceva mai vesela si pusa pe scena, cantata in pas vioi, iar nimeni sa nu se mai simta intristat atunci cand cineva isi da duhul. Bob Fosse a scapat de moarte si s-a grabit sa puna in practica acea idee, iar personajele pe care le aseaza pe hartie alaturi de scenaristul si producatorul filmului, Robert Alan Arthur, sunt inspirate din viata regizorului. Distributia a fost aleasa cu grija, iar rolul principal este ocupat de Roy Scheider, ajuns cu aceasta prestatie la apogeul carierei, asta dupa ce cu cativa ani inainte isi facuse un nume in thrillere precum The French Connection si Jaws.

Pe Broadway este greu sa ajungi daca nu ai un talent iesit din comun sau daca nu esti o femeie dispusa sa isi faca de cap cu regizorul spectacolului. Joe Gideon (Roy Scheider) este un reputat regizor de teatru specializat pe vodevil, iar castingurile pe care le organizeaza scot mereu la iveala rezultate neasteptate. Isi alege actritele nu doar pe baza talentului, ci si pe felul in care arata, dar mai ales daca reuseste sa citeasca in ochii lor dorinta unei mici aventuri in viitor.