Faptele pe care nimeni nu le va uita.

Regizorul Stanley Kramer şi-a clădit cariera cu ajutorul unor filme despre etică si probleme sociale, demontând subiecte tabu ale vremurilor sale, în special rasismul (The Defiant Ones, Guess Who’s Coming to Dinner), fapt care i-a adus laude din partea liberalilor şi critici dure din partea conservatorilor, motiv pentru care aproape fiecare film al său a adus sume uriaşe în conturile producătorilor, care i-au dat mâna liberă lui Stanley Kramer, ştiind că orice controversă înseamnă publicitate gratuită, deci încasări frumoase. Judgement at Nuremberg tratează un subiect încă fierbinte pentru acele vremuri. Nu trecuseră încă douăzeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar sentinţele pe viaţă date la Nurnberg se transformaseră, ca prin minune, în pedepse cuprinse între cinci şi zece ani, stârnind multe polemici în rândul intelectualilor din Statele Unite şi celelalte ţări aliate. Felul în care Stanley Kramer abordează un subiect atât de vast, cu multă grijă şi încercând să menţină echilibrul dintre părţi, i-au determinat pe unii să afirme că reputatul regizor ar avea afinităţi naziste, uitând de faptul că cineastul aparţine religiei iudaice. Într-adevăr, se poate ca unii naţionalişti să vadă în demersul lui Kramer o încercare de a-i absolvi de vină pe cei care au trăit sub dominaţia lui Hitler şi i s-au supus orbeşte, dar argumentele pe care filmul le aduce nu pot lăsa spectatorul nepăsător. Acest film îndeamnă la o clipă de gândire şi un exerciţiu de imaginaţie foarte simplu. Voi cum aţi fi acţionat într-o ţară condusă de un dictator feroce? Aţi fi încercat să luaţi atitudine, dar să suportaţi consecinţele sângeroase, ori v-aţi fi acceptat noua viaţă şi traiul bazat pe un nou set de legi morale?

Un adevăr mult prea înfricoşător pentru a putea fi uitat.

Istoria Argentinei reprezintă un lung şir de vărsări de sânge, zbucium, nemulţumiri şi multe nedreptăţi. Luis Puenzo, într-un context politic nefavorabil, are curajul de a-şi expune punctul de vedere şi de a prezenta lumii întregi un adevăr crunt, dar care nu trebuie uitat. La historia oficial (Versiunea oficială) este una dintre cele mai importante producţii din “ţara tangoului”, câştigând un premiu Oscar pentru cel mai bun film străin, precum şi o nominalizare pentru scenariu. Povestea din spatele filmului este atât de incitantă încât s-ar putea realiza o nouă producţie despre greutăţile prin care au trecut realizatorii pentru a finaliza un film pe care regimul militar din Argentina nu îl vroia lansat. Luis Puenzo spune povestea “generaţiei furate”, adică numeroşii tineri care au dispărut din societate în timpul Războiului Murdar, un conflict violent susţinut de statul argentinian şi îndreptat împotriva militanţilor cu viziuni de stânga, în timpul dictaturii lui Jorge Rafael Videla. Între 1976 şi 1983, mii de simpatizanţi ai stângii au dispărut fără ca trupurile lor să fie găsite vreodată. Operaţiunile au fost purtate în deplină linişte, au fost efectuate răpiri, iar oamenii aruncaţi din avioane în mijlocul Oceanului Atlantic. Cercetările au conchis că aproximativ 30 000 de oameni au dispărut în timpul acestor operaţiuni.

Pelicula regizată de Luis Puenzo nu îşi propune să studieze acest fenomen în ansamblul său, ci din prisma dramei unei familii al cărei destin se va intersecta cu tragedia produsă de dispariţiile din Argentina. Alicia (Norma Aleandro) este o profesoară de istorie la un liceu din Buenos Aires.

“Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”

Gandhi este mai mult decât un film, este un omagiu adus celui mai important personaj din istoria Indiei, dar în acelaşi timp un simbol al istoriei noastre ca civilizaţie. Nu mă feresc să afirm că pentru majoritatea dintre noi, cunoştinţele despre Mohandas Karamchand Gandhi, pe numele său complet, se limitează la faptul că acesta a fost un important lider indian, dar în spatele acestei ignorante se ascunde o adevărată lecţie de istorie; mişcarea iniţiată de Ghandi care a eliberat India de sub dominaţia britanică este una dintre cele mai grandioase victorii politice şi economice din istorie, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost obţinută prin mijloace nonviolente.

Această peliculă este rezultatul unei ambiţii incomensurabile a regizorului Sir Richard Attenborough, care s-a străduit mulţi ani să obţină finanţare pentru acest proiect măreţ, dar mai puţin comercial. Astfel, în rolul principal îl distribuie pe Ben Kingsley, a cărui interpretare magistrală reuşeşte să înglobeze spiritul lui Gandhi pe marele ecran; jocul actoricesc al lui Kingsley este intens, dar în acelaşi timp sobru; iar magnitudinea prin care îşi transpune personajul ne demonstrează fără echivoc faptul că în spatele replicelor sale se afla forţele morale care îl ghidau pe adevăratul Gandhi.

Cine salvează o viaţă, salvează întreaga lume

Schindler’s List este capodopera multipremiată a lui Steven Spielberg; o peliculă şocantă din punct de vedere al verosimilităţii ei, un film epic lung de trei ore care surprinde holocaustul, atrocităţile şi genocidul care au bântuit poporul ales pe timpul celui de-al doilea război mondial. Un asemenea grad de realism asociat unui subiect delicat poate fi o sarcină copleşitoare pentru orice regizor, Spielberg fiind obligat moral faţă de vieţile care au fost curmate în acea perioadă, să redea cu acurateţe procesul de dezumanizare şi cruntele suferinţe la care au fost supuse milioane de suflete inocente.

Filmul debutează în 1939, în Cracovia, unde comunitatea evreilor era deja ameninţată de nazişti. În acest contex tensionat şi plin de incertitudine îşi face apariţia Oskar Schindler (Liam Neeson), un antreprenor de origini austro-ungare care era interesat să finanţeze construirea unei fabrici cu banii evreilor. Reuşeşte acest lucru abia în martie 1941, când evreii sunt marginalizaţi şi obligaţi să trăiască în ghetouri unde banii işi pierd valoarea intrinsecă.