În niciun caz nu mă aşteptam ca The Other Guys să fie o comedie atât de bună. Will Ferrell avea la activ destule eşecuri, în special cel care poartă numele Land of the Lost, iar Mark Wahlberg este un actor relativ mediocru care în ciuda încercărilor disperate ale producătorilor, nu prea reuşeşte să iasă în evidenţă în maniera în care prevedea scenariul. Ferrell este vedeta acestei producţii semnate Adam McKay, iar experienţa regizorului în acest domeniu și-a făcut simţită prezenţa, mai ales datorită portofoliului impresionant în care intră şi Step Brothers, o altă comedie reușită. The Other Guys nu dezvoltă o realitate exagerată, excepție făcând incipitul plin de scene rupte parcă din seria Die Hard. Deşi se prezintă a fi o comedie cu poliţişti, eu am văzut producţia lui McKay mai mult ca o parodie la adresa acestui gen. Oricât de prezent este umorul în replicile personajelor, echilibrul acțiune-comedie este distrus şi întregul film capătă aspectul de parodie precizat anterior. Am apreciat acest aspect şi consider că dacă s-ar fi pus accentul mai mult pe acţiune ar fi fost încă un film lipsit de esenţă.

Povestea îi urmăreşte pe Allen Gamble (Will Ferrell), un poliţist obişnuit cu viaţa de birou, şi pe Terry Hoitz (Mark Wahlberg), un om al legii care suspină după gloria pe care ar fi putut s-o aibă dacă o greşeală din trecut nu i-ar fi

Jerry Bruckheimer produce filme bazate strict pe acţiune şi efecte speciale de vreo 30 de ani, aşa că până acum fie te-ai obişnuit să nu te aştepţi la ceva care îţi va schimba viaţa, fie va trebui să renunţi la ideea filmului-de-vara. În regia lui Jon Turteltaub The Sorcerer’s Apprentice e plictisitor, neoriginal, cu replici proaste şi interpretare mediocră.

Se bazează (extrem de) vag pe poemul Ucenicul vrăjitor de Wolfgang von Goethe, care ulterior a fost adaptat de compozitorul francez Paul Dukas într-o simfonie numită L’Apprenti Sorcier (The Sorcerer’s Apprentice) şi care la rândul ei a servit drept soundtrack pentru animaţia Disney Fantasia. Subiectul poemului, ilustrat magistral în Fantasia, şi anume confruntarea ucenicului cu mopurile scăpate de sub control eşuează într-o scenă grăbită din film, eliminând singura parte potenţial interesantă din plot.
Cea de-a doua sursă de inspiraţie o reprezintă (oarecum) mitul arturian; ce vreau să spun defapt e că apare întâmplător numele legendarului vrăjitor Merlin şi cam aici se opreşte adaptarea.

În primele 5 minute ale filmului aflăm aşa: că în 770 Merlin a fost mentorul a 3 vrăjitori, Balthazar (Nicholas Cage), Veronica (Monica Belucci, care apare în film cam cât apare şi în trailer) şi Horvath (Alfred Molina). Cei trei au o format echipă unită timp de câteva secole până în momentul în care

Your dome away from home.

Lipsa ocupaţiei m-a determinat într-un final să dau drumul după foarte mult timp la televizor. Cu această ocazie, pe lângă faptul că am constatat că plata abonamentului pentru cablu tv este inutilă, am ajuns şi la concluzia că fără HBO nu poţi supravieţui ca cinefil. Eşti bombardat ori cu filme făcute pe vremea lui nea’ Nicu ori cu producţii cu buget redus lansate direct pe DVD şi probabil cumpărate la pachet de televiziunile româneşti. Ar mai fi şi oportunitea redifuzării unor filme care au făcut turul României, începând cu ProTv şi terminând cu Naţional Tv, Kanal D, poate chiar şi B1Tv. Este şi cazul Bio-Dome, o comedie la fel de cunoscută de românul de rând ca şi scena din Titanic când Leonardo moare lângă iubirea vieţii sale şi este apoi tras spre fundul oceanului. În regia lui Jasom Bloom, Bio-Dome nu este cea mai proastă comedie vizionată şi nici nu l-aş pune în categoria producţiilor slabe. Este o comedie la care poţi schiţa un zâmbet, eventual dacă acum ai aterizat pe Pământ, vei râde la câteva scene, însă nu vă aşteptaţi la

Just when you thought it safe to go back into the departure lounge.

Parodii, parodii şi iar parodii. Am apreciat întotdeauna comediile ce ‘împrumutau’ tematica altor filme şi o reproduceau într-un mod cât mai amuzant posibil. Este dificil să numesc câteva parodii reuşite de după 2006 încoace, majoritatea filmelor care mi-au captat atenţia purtând marca anilor ‘80, ‘90, o perioadă de tranziţie în cinematografie când cu adevărat erau lansate producţii de calitate. Era la fel de inevitabil ca și legatul şireturilor la pantofi să urmăresc Airplane II: The Sequel, în regia lui Ken Finkleman. Această continuare poate fi descrisă cu uşurinţă prin sintagma unui simplu spectator care şi-a exprimat umila opinie în legătură cu filmul: ‘more of the same’. Într-adevăr, în acest sequel avem de-a face cu acelaşi timp de umor, cu aceleaşi scene pline de ironie la adresa altor producţii ale vremii, chiar şi unele glume fiind reciclate. Însă cu toate aceste aspecte mai puţin pozitive, Airplane II rămâne o parodie reuşită şi deşi Leslie Nielsen nu-şi mai face apariţia în poveste decât prin intermediul