Crezi in speranta.

The Book of Eli are mari şanse să mulţumească spectatorii de toate vârstele, însă după ce petreci o noapte cu opera fraţilor Hughes zburdându-ţi prin minte, ajungi la concluzia că este doar un alt film mediocru. Nu Denzel Washington este problema, nici măcar tinerica Mila Kunis, ci scenariul fără logică. Regizorii filmului, Allen Hughes şi Albert Hughes, aflaţi la primul film realizat pentru largă distribuţie, lucrează mulţumitor, reuşind să creeze chiar şi câteva momente memorabile de-a lungul acţiunii, însă povestea pare a fi prea lungă pentru a merita răsplata nu prea valoroasă din final. Ba chiar finalul reprezintă o mare problemă, deoarece este un clişeu pe care nici măcar Michael Bay nu cred că l-ar folosi. Filmul ascunde o parabolă religioasă cu accente de western, derulată într-un spaţiu sterp, post apocaliptic, unde găşti de canibali ucid puţinii oameni rămaşi în viaţă, iar un afacerist cu aspiraţii mesianice încearcă să obţină ultima Biblie rămasă pe pământ, având scopul de a se proclama noul mântuitor al omenirii. Conceptul nu este rău, însă rezultatul final dezamăgeşte crunt.

Eli (Denzel Washington) este unul dintre puţinii supravieţuitori ai războiului planetar care a ucis aproape toată populaţia globului. Singuraticul bărbat străbate America având misiunea de a ajunge în vest, acolo unde crede că se afla o ultimă oază a civilizaţiei, însă drumul lung ascunde primejdii nebănuite. Găştile de canibali cutreieră deşertul pentru a-şi procura hrana cea de toate zilele, iar Eli, sănătos şi puternic, reprezintă o atracţie de neratat pentru aceştia.

Antrenaţi-i, stârniţi-i, daţi-le arme şi lăsaţi-i să ucidă nazişti!

Războiul este o temă serioasă. Pe front se produc adevărate tragedii, sunt ucişi oameni care nu ştiu nici măcar pentru ce luptă, soţi, taţi, copii şi fraţi îşi pierd viaţa şi se întorc între patru scânduri, cu o medalie în piept şi înfăşuraţi într-un steag. Războiul a fost şi este un subiect foarte des adus în discuţie de cineaşti. Lewis Milestone, în 1930, construieşte un film antologic, All Quiet on the Western Front, bazat pe superbul roman al lui Erich Maria Remarque. Datorită resurselor materiale imense utilizate, pelicula este considerată a fi prima superproducţie din istoria cinematografiei, însă importanţa filmului este dată de felul în care subiectul este transpus pe ecran, reliefând inutilitatea războiului, propaganda care le-a inoculat tinerilor idei false şi i-a trimis la o moarte sigură. Şapte ani mai târziu, în Franţa, marele Jean Renoir vorbeşte despre război din perspectiva unor prizonieri. La grande illusion (Marea iluzie) se transforma în metafora perfectă pentru a descrie lipsa de sens a războiului. Însă Hitler nu este de aceeaşi părere, aşa că doi ani mai târziu, în timp ce asculta un disc de Wagner, decide să atace Polonia, stârnind cea mai mare conflagraţie din istorie, prilej pentru David Lean să vorbească despre ironia crudă a războiului, creând una dintre cele mai subtile metafore pe care le-am întâlnit pe marele ecran. În The Bridge on the River Kwai, nişte soldaţi britanici, prizonieri ai japonezilor, construiesc un pod, metaforă a războiului, despre care se spune că ar fi clădit lumea, pentru ca în final acesta să fie distrus de americani. În ciuda acestor poveşti tragice, din care nu trebuie să uităm câteva capodopere precum Apocalypse Now, Johnny Got His Gun, Full Metal Jacket, Saving Private Ryan sau chiar şi The Hurt Locker, vom observa că există şi câteva filme care vorbesc despre război într-o manieră ironică, transformând acest subiect într-unul numai bun pentru o comedie. Cel mai reuşit film de acest gen rămâne, fără dar şi poate, filmul lui Robert Altman, M*A*S*H, o satiră de geniu la adresa războiului, premiată cu Palme d’Or. The Dirty Dozen nu este tocmai un film ironic, ci o producţie de divertisment, însă foarte bine realizată, adunând o distribuţie alcătuită din actori de clasă, precum şi cele mai bune efecte speciale din acea vreme.

Foarte criticat în momentul lansării, The Dirty Dozen este un film de cult în zilele noastre, fiind sursă majoră de inspiraţie a unuia dintre cele mai bune filme ale deceniului trecut, Inglourious Basterds, regizat de maestrul Quentin Tarantino. Bazat pe un roman de E.M. Nathanson, scenariul acestui film nu este tocmai pură ficţiune. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat o unitate numită The Filthy Thirteen, care şi-a căpătat acest nume din cauza faptului că membrii grupului refuzau să se spele, ei fiind foarte uşor de recunoscut în fotografiile vechi de pe front şi datorită crestelor mohawk pe care şi le realizaseră.

Cand ultimul inger va cadea lupta pentru umanitate va incepe.

Asteptam cu un oarecare interes aceasta productie de ceva vreme. Trailerul promitea o actiune dinamica, povestea suna bine, totul anunta Legion ca fiind cu film bun spre foarte bun. Scott Stewart este omul din spatele acestei productii, un regizor care nu s-a chinuit prea mult in a transpune povestea pe marile ecrane. Desi incepul filmului este promitator, cu cateva scene care te tin cu ochii lipiti de personaje si de actiune, ceva se intampla pe parcurs. Ideile se pierd, dramatismul capata niste nuante prea exagerate, iar la un moment dat pur si simplu ajungi sa te saturi de replicile rupte dintr-un context care teoretic nu permite asemenea scene.

Povestea il urmareste pe Sfantul Arhanghel Mihail (Paul Bettany), care este trimis de catre Dumnezeu sa omoare un copil inca nenascut si implicit sa condamne omenirea la moarte. In acesta postura in care divinitatea si-a pierdut speranta in om, Mihail este singurul care inca mai crede in puritatea umana, in bunatatea si iubirea creatiei. El incalca ordinele divine si incearca din rasputeri sa apere copilul ales. Insa pe urmele sale este trimis Sfantul

Pentru multi cinefili, Diligenta continua sa ramana westernul prin excelenta, pentru ca John Ford izbuteste sa adune intr-o singura opera toate motivele fundamentale ale filmelor despre Vestul Salbatic, reusind, totodata, ceea ce multi nu ar fi crezut ca se va intampla: westernul sa se transforme intr-un gen de film serios. Practic, Stagecoach reprezinta momentul in care toate tendintele se echilibreaza, creand sablonul pentru toate westernurile de pana la Sergio Leone si Sam Peckinpah, care vor avea curajul de a reinventa genul. Stagecoach mi se pare si dupa saptezeci si unu de ani un film fara greseli, fiind chiar si dupa cateva vizionari la fel de incarcat de suspans. Si Orson Welles a crezut acelasi lucru, iar pentru a afla secretul lui John Ford, regizorul a urmarit filmul de peste patruzeci de ori in timpul realizarii capodoperei sale, Citizen Kane. Diligenta nu este doar un punct de maxima importanta in istoria evolutiei celei de-a saptea arte, ci si inceputul unei fructuoase colaborari dintre regizorul John Ford si starul John Wayne, care, la acea vreme, desi avea saptezeci si noua de aparitii in diferite filme, nu era nicidecum o mare vedeta, Stagecoach fiind punctul de cotitura al carierei sale, precum si momentul primei sale aparitii cu celebra palarie pe care avea sa o poarte pana la realizarea filmului Rio Bravo, in 1959.

In micutul orasel Tonto, situat in Arizona, diligenta este gata sa plece. Sase oameni vor fi pasageri ai acesteia, fiecare avand treburi mai mult sau mai putin importante in Lordsburgh. Intr-o lunga expozitiune, John Ford ne prezinta personajele, astfel incat spectatorul cunoaste detalii importante despre fiecare in parte. Doctorul Boone (Thomas Mitchell), de exemplu, este un doctor, insa are viciul alcoolului, fiind mai mereu beat. Dallas (Claire Trevor) este o senzuala femeie alungata din oras de un comitet de femei puritane care se tem ca barbatii lor vor avea de-a face cu frumoasa blonda.