Hey Steellaaaaa!

Un tramvai numit Dorinţă este un subversiv şi înăbuşitor film clasic adaptat după lucrarea lui Tennessee Williams, câştigătoare a premiului Pulitzer şi regizat de fabulosul Elia Kazan. La rândul său, filmul este nominalizat la 12 Oscaruri reuşind să strângă 4 statuete (pentru cele două roluri secundare jucate de Karl Malden şi Kim Hunter, pentru rolul principal jucat de Vivien Leigh şi pentru decor). Oscarul îi scapa printre degete lui Marlon Brando, ducându-se la Humphrey Bogart pentru The African Queen.

Această omitere, pe cât ar părea de injustă în zilele noastre, era de aşteptat la vremea respectivă. Tânărul Brando (20 de ani) îşi face intrarea în lumea cinematografiei într-un mod exploziv în una din cele mai memorabile şi influente interpretări ale tuturor timpurilor. Brutalitatea şi sexualitatea potenţată erau ceva de neconceput pentru publicul de atunci, având să pună capăt unui curent şi bazele altuia, aşa cum evidenţiază foarte bine relaţia dintre personajul lui Stanley (Brando) şi cel al lui Blanche (Leigh), Blanche simbolizând fragilitatea aproape ridicolă a unei vremi demult apuse iar Stanley însumând momentul aici-acum. Această prestanţă oarecum exagerat de realistă poate fi considerată ca având apărut înainte de vreme însă are să marcheze inconfundabil metoda unor actori precum Jack Nicholson, Sean Penn, Robert De Niro etc.

În principiu, este un film despre relaţii interumane şi spune povestea unei femei hotărâte dar mental şi emoţional instabile. În primele minute suntem faţă în faţă cu Blanche DuBois, o frumuseţe nevrotică, născută într-o familie odată înstărită din sud, care ajunsă în New Orleans ia tramvaiul (numit Desire) pentru a ajunge în French Quarter-ul sărăcăcios şi murdar unde locuieşte sora sa Stella (Hunter). Blanche este o făptură trecută de o anumită vârstă, cu părul decolorat şi haine superficial pretenţioase (rochii ieftine de Mardi Gras, bijuterii false etc.) care trăieşte într-o continuă fantezie. Această iluzie urmează a fi sfărmata încetul cu încetul după ce o găseşte pe Stella trăind voluntar în mizerie, beţie, violenţă, vulgaritate şi ignoranţa alături de soţul său Stanley Kowalski. Acesta, la rândul său, nu se va lăsa impresionat de fragilitatea lui Blanche şi va bănui din prima clipă că există ceva dubios în poveştile ei. Abuzurile psihologice constante şi aluziile la incidentele ruşinoase ce au adus-o acolo sunt menite să o scoată din existenţa iluzorie în care trăieşte însă până în final îi vor distruge şi ultimele fire ale raţiunii.

Visceralul film a fost considerat controversat, decadent şi moral repugnant, cu teme îndrăzneţe ca nebunia, violenţa domestică, obsesia sexuală şi promiscuitatea, cu toate că cenzură a insistat la tăierea unor scene cheie, precum dialogul în care Blanche da de înţeles că decedatul ei soţ ar fi fost homosexual, că motivul pentru care a fost dată afară de la şcoală la care preda ar fi fost încurcarea acesteia cu un elev de 17 ani, şi implicit atracţia pentru băieţi minori şi replicile în care confirmă că ar fi avut numeroase întâlniri cu “străini” într-un hotel defăimat. S-a renunţat de asemenea la scena din final în care Stanley o violează pe Blanche, provocându-i căderea nervoasă altfel de neexplicat. Lipsa acestor scene (recuperate şi introduse publicului în 1993) face că personajele să funcţioneze într-un mod enigmatic şi aproape de neînţeles.

Sfârşitul filmului este ambiguu: după ce o internează în spital pe Blanche, Stella este complet debusolată în faţa situaţiei şi alege să îl pedepsească pe Stanley pentru viol, plecând (aparent definitiv) cu copilul nou născut. Acest deznodământ pare să fi fost tot o condiţie impusă de cenzură, deoarece atât piesa lui Tennessee Williams cât şi adaptarea Broadway a lui Kazan se termină cu imaginea Stellei în braţele lui Stanley, ceea ce completează perfect tema principală care este dorinţa, voluptatea. Acesta pare să fie factorul motivaţional care ghidează acţiunile tuturor personajelor din Streetcar. Numele tramvaiului din început anticipează pentru public faptul că ceea ce a adus-o pe Blanche în acel loc a fost însăşi o patimă de nestăpânit; aşa cum şi singurul lucru care o ţine pe Stella lângă Stanley este atracţia sexuală fantastică, aproapte animalică dintre cei doi.

A Streetcar Named Desire se prezintă ca o operă imperfectă, cu personaje imperfecte, chiar urâte pe alocuri dar care printr-o exagerare a defectelor umane şi printr-o punere în scena originală va rămâne fără îndoială unul dintre cele mai emblematice şi influente titluri ale cinematografiei.

Nota autorului:

http://www.youtube.com/watch?v=bmQcX8hE33w

Subtitrare pentru varianta de 1 cd: aici