Daca asa a zis Ramona… Pai, vorbeste cu Ramona, poate te rezolva ea.

S-au scurs rauri de cerneala pe tema filmului lui Cristian Mungiu, a Palme d’Or-ului, despre realismul cu care trateaza o perioada neagra a istoriei comuniste. In acest articol as vrea sa vorbesc mai mult despre spectatorul de film roman, despre modul in care trateaza acesta filmul romanesc si o frantura despre viitorul filmului in conditiile actuale.

Cand s-a raspandit vestea ca un film romanesc a castigat marele trofeu la Cannes, criticii au luat foc, au inceput cu laudele, televiziunile vorbeau despre asta, ziarele nu conteneau cu aprecieri la adresa lui Mungiu. Ce s-a intamplat in zilele urmatoare? Pe isohunt, cel mai cautat cuvant dupa “axxo” era “432″. Se vede treaba ca romanul s-a simtit atras de acest film in urma impactului mediatic pe care l-a avut castigarea premiului la Cannes. Cand a venit vorba de lansarea in cinema, romanul nu se mai simtea atat de atras de idee. Trecusera deja trei luni de la momentul Cannes, mai auzisera de la doi-trei ca cica ar fi cam slabut si nu se merita sa arunci banii de bere pe un bilet.

Specatorul roman, cand face gestul rar de a se urni din fata televizorului cu plasma de diagonala monstruoasa si merge la cinema, unde de fapt ajunge pentru ca nu are ce face doua ore prin mall asteptandu-si pitzipoanca, intra in sala cu cateva idei deja fixate. Daca e film american n-are cum sa nu fie bun, daca e si full de efecte speciale e perfect si daca are si bataie e o capodopera. Daca e film romanesc, el stie deja ca e porcarie. Ce e romanesc e de cacao, nu? Si intotdeauna ii gaseste cate o meteahna, asa cum s-a intamplat si in cazul perfectului 432: l-am auzit pe unul care se plangea ca nu s-a putut uita la film “pentru ca se misca camera si erea chear enervant”.Se vede clar treaba ca domnul spectator nu prea a avut sansa sa se intalneasca cu filmul realist si suprarealist de prea multe ori, acolo unde filmarea din mana este un “must have”, ca sa ma exprim mai trendineste. Dar romanului i-au placut si cateva lucruri la 432. Unuia i s-a parut interesant “cum arata boracu’ pe podea”. Romanii au trait prea mult sub zodia PRO TV-ului in ritm de pumni de Jackie Chan, in muzica piciorului fatal al lui Sammo Hung si in deplina armonie cu oasele rupte de Jean Claude Van Damme in Sport sangeros la ora de varf . Astfel au pierdut exercitiul util de a urmari filme de cinemateca si ajung sa se planga ca nu se poate uita la Ed Wood pentru ca e alb-negru, ca Once Upon a Time in America e prea lung si tot asa. Regretatul Anthony Minghella (The English Patient, Cold Mountain) se plangea ca in conditiile in care tinerii isi primesc portia de cultura vizuala din Youtube si videoclipuri muzicale, vom ajunge ca peste 20-30 de ani sa nu ne mai referim la film ca la o arta.

Revenind la filmul lui Cristian Mungiu, nu pot sa spun decat ca este urat (a nu se intelege prost). Fiecare cadru se remarca printr-o profunda intelegere a esteticii uratului. Interpretarile Anamariei Marinca si a lui Vlad Ivanov trec de bariera ecranului, iar filmarile din mana (in special urmarirea eroinei prin bezna Bucurestiului) si scenele filmate din duble lungi mentin un suspans dozat in trepte, care explodeaza in doua momente cruciale: izbucnirea nervoasa a domnului Bebe si prezentarea avortonului pe podeaua baii.

Nota cineblog : 10 (Pentru unul dintre cele mai bune filme ale lui 2007.)

Trailer 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007)